COP27, evenimentul emblematic anual organizat de Organizația Națiunilor Unite, în cadrul căruia se poartă negocieri cu privire la schimbările climatice, a avut loc în acest an în Egipt. Această ediție a doborât o serie de recorduri – nu în ultimul rând în ce privește numărul de participanți. Aproape 35 000 de persoane au fost prezente fizic – ceea ce a însemnat o revenire la normalitate după doi ani de COVID-19 și de restricții în ceea ce privește reuniunile publice.

Conferința, inițial organizată pentru a conveni asupra unor propuneri și soluții în vederea combaterii schimbărilor climatice și pentru a identifica modalități de atenuare a consecințelor acestor schimbări și de adaptare la ele, a devenit cu timpul mai degrabă un forum în care se evidențiază impactul schimbărilor climatice asupra fiecăruia dintre noi, indiferent de locul în care trăim sau de modul în care ne câștigăm existența. COP27 a fost copleșită de amploarea așteptărilor și de numărul uriaș de puncte de pe ordinea de zi. Pe lângă eforturile de reducere a emisiilor de CO₂, au fost supuse negocierilor numeroase aspecte ale politicilor, de la sănătate la gen și drepturile omului. Agricultura a fost, de asemenea, inclusă pentru prima dată pe ordinea de zi a reuniunii. Astfel s-a demonstrat impactul îngrijorător al degradării terenurilor și pădurilor asupra sistemelor noastre alimentare și a mijloacelor de subzistență ale fermierilor, dar totodată s-a adăugat încă o dimensiune la o problemă care era deja excesiv de complexă.

Rezultatul final, la care s-a ajuns abia după ce lucrările conferinței s-au prelungit cu 36 de ore dincolo de termenul prevăzut, este îmbucurător mai degrabă pe planul justiției climatice decât în ce privește acțiunile în domeniul climei. O surpriză plăcută a fost faptul că s-a ajuns la un acord cu privire la un fond pentru „pierderile și daunele” suferite, și anume acordarea de sprijin financiar pentru compensarea daunelor aduse mediului și a degradării mediului cauzate de schimbările climatice, în trecut sau în prezent, în țările în curs de dezvoltare cele mai vulnerabile. Acest subiect a așteptat timp de peste un deceniu să ajungă în atenția conferinței privind schimbările climatice, înainte de a fi pus, în sfârșit, pe agenda COP din acest an.
Pe de altă parte, progresele au fost mult mai mici – sau, mai bine zis, inexistente – în ceea ce privește acțiunile mai viguroase de combatere a schimbărilor climatice – adică un efort sporit și angajamente mai ambițioase din partea statelor în vederea reducerii emisiilor lor de CO₂. Încercarea negociatorilor Comisiei Europene de a-și corela sprijinul pentru fondul de pierderi și daune cu obținerea unor concesii din partea marilor poluatori, mai precis a Chinei, în vederea unei reduceri semnificative a emisiilor lor, a eșuat. A existat chiar și riscul major ca unele țări să-și reducă ambițiile sub nivelul obiectivelor convenite prin Acordul de la Paris din 2015 și în cadrul COP26 de anul trecut, de la Glasgow.

„COP pentru punerea în aplicare”, așa cum a fost supranumită reuniunea de la Sharm el-Sheikh, risca de fapt să anuleze o mare parte din progresele obținute anterior, amenințând să desființeze obiectivul convenit privind limitarea încălzirii globale la 1,5°C. Țările participante au purtat negocieri intense cu privire la statutul Chinei (este ea cu adevărat o țară în curs de dezvoltare?), la eliminarea treptată sau la reducerea treptată a tuturor combustibililor fosili sau doar a cărbunelui, la obligațiile legate de fonduri și tehnologii etc.
Această dinamică ridică pe bună dreptate întrebarea dacă formatul este în continuare adecvat scopului. Principalul obiectiv – ajungerea la un acord global cu privire la necesitatea de a reduce emisiile de CO₂ – a fost atins în cadrul COP21 de la Paris. Modalitățile de a-l pune în aplicare, și anume metodele care trebuie utilizate pentru contabilizarea emisiilor sau pentru verificarea reducerii, sau desemnarea entităților care ar trebui să fie responsabile pentru aceasta și locul în care ar trebui să fie situate, sunt chestiuni foarte tehnice care poate că nu ar trebui negociate între miniștrii din aproape 200 de țări, în special dacă fiecare conferință pornește de la zero pe orice temă care nu este pe placul unora dintre părți. Punerea în aplicare ar trebui să fie abordată mai degrabă la un nivel tehnic, operațional, nu printr-o reuniune anuală a șefilor de stat și de guvern, ci prin reunirea părților la intervale de timp mai lungi, ori de câte ori este nevoie de noi acorduri pentru ca lucrurile să avanseze.

Ca atare, COP 27 din Egipt nu a fost la înălțimea așteptărilor în termeni de acțiuni climatice mai concrete sau mai ambițioase, chiar dacă a dus la un oarecare progres în domeniul justiției climatice. Pe de altă parte, ea a reușit cu brio să devină o platformă care reunește activiști în domeniul climei, al drepturilor omului și al mediului, evidențiind acțiunile climatice – sau lipsa acestora – și a continuat să sensibilizeze în mod eficace opinia publică cu privire la pericolele reale și actuale ale schimbărilor climatice.