Sébastien Maillard: Ați zis „apartenență”?

Este vorba de ultimul dintre cele trei cuvinte-cheie anunțate pentru Președinția franceză a Consiliului UE, dar care stârnește cele mai mari nedumeriri: apartenență. Despre ce este vorba? Pe scurt, despre un sentiment ce nu poate fi redat, de ceea ce te face să te simți european, de a fi parte a acestui continent, de a ține de el. Apartenența nu se hotărăște prin ucaz și nici nu poate fi cumpărată. În Franța, zonele care s-au bucurat de subvenții „de la Bruxelles” nu sunt neapărat cele mai eurofile. Pe de altă parte, acest sentiment, atât individual, dar și colectiv, se cere stimulat, alimentat și cultivat.

În ce fel? Apartenența europeană poate fi întrezărită pe trei căi. Cea mai clară, dar adesea uitată, se referă – să îndrăznim s-o spunem – la apartenența la o civilizație. Poate ați simțit acest lucru în vară, dacă ați putut călători. Pe străzile din Roma, Praga, Lisabona sau Atena, în orice piață centrală, în catedrale, pe lângă cafenele sau în fața operei: acest aer de familie, ce răzbate indiferent de diversitatea stilurilor sau a limbilor. Aceste urme ale unei memorii colective care depășește cadrul său național și se alătură propriei noastre memorii. Fără a nivela, fuziona sau uniformiza ceva din propriile trăsături. Fără a aduce vreo atingere atașamentului național și/sau regional, care își au propria devenire. Să fii european înseamnă pur și simplu să nu te simți în pribegie când treci prin aceste orașe – în orice caz, mai puțin decât pe alte continente. Pentru aceasta este nevoie ca școala să ofere o educație care să integreze dimensiunea europeană.

Dar apartenența are și o componentă civică: înseamnă să te simți cu adevărat cetățean european, și nu doar în timpul alegerilor europene. Acest aspect își arată relevanța în capacitatea de a recunoaște legitimitatea democratică a unei directive europene care a fost votată, și nu de a o percepe ca pe un „dictat impus de Bruxelles”, sau în utilizarea euro ca monedă proprie, și nu ca valută străină. În sens mai larg, înseamnă să te recunoști pe tine însuți ca aparținând Uniunii Europene și nu doar statului tău membru. În practică, această formă de aderare se bazează în primul rând pe modul în care ne putem informa prin mass-media cu privire la afacerile europene. Comisarii, deputații europeni – și chiar membrii CESE: reprezintă ei ceva în universul nostru politic sau sunt inexistenți?

În fine, a treia cale de a fi parte a Europei este de a-ți simți soarta legată de cea a vecinilor, de a adera la aceeași viziune asupra viitorului, de a împărtăși aceleași idealuri. Sintagma „a făuri Europa” își capătă întregul înțeles mai ales în acest context. Construim Europa an după an, asta însemnând că avem în minte o viziune îndrăzneață: la început era vorba de a plăsmui pacea și, astfel, unitatea. Astăzi, asta înseamnă a ne afirma în fața lumii, a combate încălzirea globală și a proteja democrația în fața autoritarismului. Pe scurt, te simți european nu doar pentru că vizitezi aceleași ruine și respecți aceleași reguli, ci și pentru că împărtășești aceleași valori și interese geopolitice.

Aceste trei abordări ale apartenenței rămân prea des izolate unele de celelalte. Prima se concentrează asupra trecutului, a doua se conjugă la timpul prezent, iar a treia la viitor. Prima este relevantă pentru istorici și artiști, a doua pentru economiști și juriști, iar a treia pentru filozofi și strategi. Miza unei apartenențe reușite este de a aduce laolaltă aceste trei abordări și nu de a le pune în opoziție. Sau – și mai bine – de a le ghici întrepătrunderile. Nu am fi în stare să „făurim Europa” dacă ea nu ar exista deja ca civilizație și nu ar avea UE ca întruchipare în lume. A pune în legătură aceste trei dimensiuni și a le activa în mod coerent este adevărata miză a succesului unei apartenențe europene desăvârșite. Pentru a reuși, este nevoie de mai mult decât de o președinție semestrială.

Sébastien Maillard

Directorul Institutului Jacques Delors, Paris