Almir Hoxhaj, imigrant albanez în Grecia, vorbește acum greaca de parcă ar fi limba sa maternă. După mai bine de 30 de ani petrecuți în Grecia, el se simte parte a țării, însă adaptarea la societatea elenă, unde cuvântul „albanez” este folosit chiar ca o insultă, nu a fost ușoară. Aceasta este povestea vieții sale.

M-am născut într-un mic sat din regiunea Vlorë, unde am locuit până la vârsta de 12 ani. Familia mea s-a mutat la Tirana, dar în 1997, am luat decizia dificilă de a căuta un viitor mai bun în Grecia. La acea vreme, după deschiderea granițelor, era ceva obișnuit ca albanezii să caute siguranță în Grecia; granițele terestre făceau ca traversarea să fie, cel puțin în teorie, mai ușoară. Am trecut granița pe jos de optsprezece ori. Mi-era frică de mare. Îmi amintesc chiar și ultimul meu drum pe jos până la Veroia, care a durat cinci zile și în timpul căruia, în ciuda ploii neîntrerupte, îmi era incredibil de sete. Când am ținut, în sfârșit, un pahar plin cu apă în mână, acesta nu a fost suficient pentru a-mi stinge setea. Așa a început viața mea în Grecia. Cu un pahar plin de apă în mână.

Primul meu contact cu țara a avut loc la vârsta de 15 ani, când am trecut granița, în secret, pentru prima dată, împreună cu câțiva prieteni. Nici măcar nu ne-a trecut prin minte că făceam ceva ilegal. Dacă aș fi putut zbura spre Grecia, aș fi făcut-o. Grecia, limba sa, mitologia și istoria sa mă atrăgeau în mod deosebit. Vara munceam din greu, încercând să-mi întrețin familia. Mutarea mea definitivă în Grecia a fost plină de provocări: incertitudine juridică, rasism și probleme de integrare. Îmi amintesc clar un incident de la început. Eram acolo ilegal, fără asigurare, nu cunoșteam limba – și mi s-a rupt unul dintre dinți. Singura mea opțiune a fost să mi-l scot singur, în fața unei oglinzi, cu un clește pe care îl foloseam la muncă. Gura mea era plină de sânge.

Adaptarea la societatea greacă nu a fost ușoară. Ca migrant de primă generație, mă simțeam ca un străin – ca și cum aș fi avut constant sânge în gură. Eram acolo ilegal și îmi era teamă până și să ies la o plimbare sau la o cafea. Am avut parte de dovezi de rasism peste tot, în multe forme. Un tată și-a amenințat copilul mic că îi va pune pe albanezi să-l mănânce dacă nu tace. Mi s-a refuzat intrarea în cafenele, cluburi și alte locuri; unele dintre acestea, când am mers prima dată acolo, aveau chiar un semn pe care scria „Fără albanezi”. Ne considerau murdari pentru că eram de altă religie. Relațiile dintre greci și albanezi sunt mai bune acum, deși stereotipurile continuă să existe. În Grecia, cuvântul „albanez” este chiar folosit ca o insultă. Rasismul a existat și încă mai există, dar acum este mai blând. Vremurile s-au schimbat. Cu toate acestea, rasismul persistă, amplificat de dificultățile financiare și de lipsa de educație.

Prejudecățile și discriminarea sunt adânc înrădăcinate și adesea dau naștere la modele politice și sociale extreme care se extind și ajung chiar până în Parlamentul European. Acest lucru este trist! Deși situația s-a îmbunătățit, aceste reacții rămân o realitate. Cu toate acestea, există speranță pentru generațiile tinere. Copiii noștri vor avea o șansă mai mare de a fi acceptați pe deplin. Acest lucru este valabil și pentru fiica mea în vârstă de 12 ani.

Astăzi, lucrând ca antreprenor în construcții, privesc în urmă cu sentimente amestecate. Dificultățile de adaptare și lipsa de acceptare de care am avut parte au fost o realitate cotidiană. Cu toate acestea, prin intermediul acestor provocări, am dezvoltat o înțelegere mai profundă a vieții și a importanței integrării.

Albania rămâne pentru totdeauna o parte din mine. Îmi amintesc în mod clar de anii regimului comunist. A fost o perioadă de paranoia, frică, nesiguranță și sărăcie extremă. Căderea regimului a adus ușurare, dar și noi probleme, precum șomajul și criminalitatea. Aceste experiențe m-au format; m-au învățat să apreciez stabilitatea și libertatea pe care le-am găsit în Grecia.

Personal, mă simt conectat cu Grecia. Chiar dacă inima mea se află în satul meu din Albania, viața mea este aici. Vorbesc greaca la fel de bine ca limba mea maternă. Experiențele, luptele și realizările mele mă fac să mă simt parte a acestei țări. Sper că, cu timpul, poporul grec ne va accepta pe deplin, recunoscând contribuția noastră la societate.

Migrația este o încercare plină de provocări, dar și de oportunități și, ca migrant albanez în Grecia, nu aveam cum să le evit. Povestea mea este una plină de provocări, adaptare și speranță.

În anii următori, mă văd continuându-mi viața în Grecia, care este casa mea, și văd Albania ca devenind membru egal al Uniunii Europene. Aceasta este acum patria noastră, a tuturor.

Almir Hoxhaj are 47 de ani. Trăiește și lucrează în Tripoli, un orășel din peninsula greacă Peloponez. Are o fiică în vârstă de 12 ani. Orașul său preferat este Berlin. Vorbește și scrie fluent greacă și a tradus în greacă cartea „Saga stelelor din zori” [Το έπος των άστρων της Αυγής] a scriitorului albanez Rudi Erebara. Cartea, care descrie tragedia poporului albanez în secolul al XX-lea, a primit Premiul Uniunii Europene pentru Literatură în 2017. Deși povestea se desfășoară în secolul trecut, esența totalitarismului, fascismului și iraționalismului rămâne, din păcate, relevantă și astăzi, în forme mai „moderne”.