CESE info

Cel de-al 9-lea Forum european privind migrația, organizat de Comitetul Economic și Social European (CESE) și de Direcția Generală Migrație și Afaceri Interne a Comisiei Europene, s-a axat pe modul în care societatea civilă poate juca un rol-cheie în viitoarea punere în aplicare a Pactului privind migrația și azilul, subliniind totodată activitatea directă a organizațiilor societății civile pe teren.

Forumul european privind migrația, care a avut loc la Bruxelles la sfârșitul lunii noiembrie, a adus în prim-plan Pactul privind migrația și azilul, care a intrat în vigoare în iunie 2024. Participanții au analizat viitoarea punere în aplicare a acestuia și modul în care societatea civilă poate contribui la sprijinirea și aplicarea pactului în mod uman. De asemenea, manifestarea a analizat mai îndeaproape noul mecanism permanent de solidaritate, creând legături mai strânse între procedurile de azil și de returnare, condiții de primire adecvate și Planul de acțiune privind integrarea și incluziunea 2021-2027.

La începutul sesiunii de deschidere, comisara europeană pentru afaceri interne aflată la sfârșit de mandat, Ylva Johansson, a declarat: „Mă bucur că una dintre ultimele mele sarcini publice în calitate de comisară va fi să iau cuvântul la Forumul european privind migrația, o platformă foarte importantă care le permite organizațiilor societății civile, statelor membre ale UE și factorilor de decizie să abordeze provocările și oportunitățile legate de gestionarea migrației. Discuțiile noastre de-a lungul anilor au reprezentat întotdeauna o sursă de inspirație. Împreună, putem construi comunități mai puternice și mai reziliente, susținând valorile noastre și garantând că Europa rămâne un loc de refugiu și o oportunitate.”

Președintele CESE, Oliver Röpke, i-a mulțumit comisarei Johansson pentru angajamentul său de a reforma politica UE în domeniul migrației. „Trebuie să ne asigurăm că pactul privind migrația este pus în aplicare în modul cel mai uman și durabil posibil, iar singurul mod în care putem face acest lucru este să dăm ascultare organizațiilor societății civile de pe teren. Deși pactul a fost adoptat, misiunea este departe de a se fi încheiat – de fapt, se poate spune că adevărata muncă începe acum”, a avertizat el.

Forumul european privind migrația a fost înființat în 2015 ca o platformă de dialog între societatea civilă, instituții și autorități pe teme legate de migrație și de integrarea resortisanților din țări terțe. Acesta se reunește o dată pe an pentru a discuta cele mai recente evoluții în materie de politici și pentru a colecta și a face schimb de informații cu privire la modul în care politicile europene sunt puse în aplicare la nivel regional și local, pe teren.

În fiecare an, forumul se axează pe o temă diferită, aleasă pe baza contribuțiilor furnizate de organizațiile societății civile în timpul proceselor de consultare desfășurate în lunile premergătoare manifestării. Până în prezent, acesta a abordat subiecte precum rutele de migrație sigure, accesul migranților la drepturi și servicii și în UE, o piață europeană a forței de muncă mai favorabilă incluziunii pentru migranți și rolul tinerilor.

CESE a adoptat deja avize esențiale pe teme majore legate de migrație și azil, inclusiv pe tema instituirii Pactului privind migrația și azilul, a Regulamentului privind gestionarea azilului și migrației, a Pachetului „Uniunea securității”/Pachetului Schengen și a Planului de acțiune privind integrarea și incluziunea 2021-2027. De asemenea, în 2009, CESE a înființat un grup permanent privind imigrația și integrarea, care contribuie la concretizarea rolului CESE de facilitator între societatea civilă și instituțiile UE în materie de migrație, încercând totodată să promoveze dezvoltarea unei politici europene comune în materie de imigrație și integrare. (lm)

Hanna Jarzabek, fotografă documentară, de origine spaniolă și polonă, și nominalizată la Premiul pentru jurnalismul de investigație pentru Europa 2024 (IJ4EU), prezintă o imagine sumbră a situației de la frontiera dintre Polonia și Belarus, unde mii de refugiați încearcă să treacă prin pădurea Białowieża, numită și „jungla”.

Hanna Jarzabek

Din noiembrie 2021, mii de refugiați, în principal din țările din Orientul Mijlociu și Africa, au încercat să traverseze pădurea Białowieża, ultima pădure virgină rămasă în Europa, situată de-a lungul frontierei dintre Polonia și Belarus. Pădurea, denumită „jungla” de către unii refugiați, este un loc periculos și dificil de traversat, în special pentru cei care nu sunt familiarizați cu climatul dur din nord-estul Europei. Mulți refugiați sunt blocați în pădure pentru perioade lungi de timp, unde se confruntă cu condiții extreme, cum ar fi lipsa hranei și a apei, precum și un risc ridicat de hipotermie și deces în timpul iernii. Dacă sunt prinși de polițiștii de frontieră, refugiații sunt, de obicei, obligați să treacă înapoi frontiera, ceea ce înseamnă că sunt lăsați în pădurile din partea belarusă, adesea noaptea, fără martori și cu telefoanele distruse pentru a împiedica comunicarea cu lumea exterioară. Aceste returnări forțate, cunoscute sub denumirea de respingere la frontieră, au loc chiar și în condiții extreme, nefăcând excepție nici în cazul femeilor însărcinate sau al persoanelor aflate în pragul hipotermiei, care sunt expulzate pe teritoriul belarus. Unii dintre refugiați au afirmat că au fost respinși la frontieră în repetate rânduri, chiar și de 17 ori.

Guvernul polonez anterior a construit un zid de frontieră cu sârmă ghimpată și consolidat la bază. La fel ca alte obstacole din alte părți, acestea nu reușesc să-i împiedice pe oameni să încerce să intre în Europa, ci, în schimb, îi expune la vătămări grave. Polițiștii de frontieră au instalat și camere-capcană în pădure pentru a detecta mișcările refugiaților și ale lucrătorilor umanitari. Întrucât nu există tabere de refugiați, refugiații se ascund în pădure pentru a evita returnările către Belarus, iar prezența militară tot mai mare împiedică accesul la ajutor umanitar.

De la început, furnizarea de ajutor umanitar la această frontieră a fost extrem de dificilă. După ce guvernul de extremă dreaptă a pierdut puterea în octombrie 2023, au fost speranțe de schimbare a politicii în domeniul migrației, dar violența, respingerile și accesul limitat la asistență medicală au persistat. În prezent, Medici fără Frontiere lucrează cu doar trei angajați cu fracțiune de normă pentru a oferi asistență medicală de-a lungul frontierei de 400 km. Organizația nu dispune de o bază permanentă, spre deosebire de alte regiuni frontaliere cu fluxuri migratorii similare. Ei se confruntă cu afecțiuni dificile, oferind adesea ajutor în întuneric și fără echipamentul adecvat pentru a stabili un diagnostic exact. Ei își adaptează tratamentul la condițiile din pădure, de exemplu fac infuzii intravenoase pe timp de noapte sau furnizează asistență medicală de urgență în cazuri grave, cum ar fi avortul spontan.

După construcția zidului, pe lângă problemele de sănătate, apar și diferite tipuri de fracturi, deoarece oamenii care încearcă să treacă peste zid, cad uneori de la înălțimi de până la 5 metri. Unele fracturi necesită operațiuni complicate și luni de recuperare. În astfel de cazuri, și în caz de hipotermie, singura soluție este de a chema ambulanța, știind că persoana va fi arestată și supravegheată de polițiștii de frontieră în timpul spitalizării sale. După ce persoana este externată din spital, polițiștii de frontieră decid, pe baza propriilor criterii, dacă să o trimită într-un centru închis pentru străini sau într-un centru deschis. Potrivit afirmațiilor mai multor persoane intervievate, au existat situații în care unii refugiați, după ce au fost externați din spital, au fost transportați de polițiștii de frontieră înapoi în pădure și trimiși înapoi în partea belarusă, și așa, povestea a început din nou.

În ultimele luni, numărul soldaților staționați la frontiera dintre Polonia și Belarus a crescut în mod constant, ceea ce reflectă escaladarea tensiunilor în regiune. În iunie 2024, la frontieră, un migrant a înjunghiat un soldat polonez, care a murit ulterior din cauza rănilor. Ca răspuns, noul guvern și-a intensificat campania anti-migrație și a introdus o lege care le permite soldaților să utilizeze arme ori de câte ori consideră necesar, fără să fie trași la răspundere pentru acțiunile lor. Această decizie este foarte îngrijorătoare, în special având în vedere incidentele alarmante anterioare care au implicat utilizarea forței. De exemplu, în octombrie 2023, un refugiat sirian a fost împușcat în spate, în timpul zilei, suferind vătămări grave. În mod similar, în noiembrie 2023, voluntarii umanitari au raportat că polițiștii de frontieră au tras în direcția lor, fără avertizare, în timp ce încercau să ofere ajutor. Noua lege riscă nu numai să normalizeze astfel de practici periculoase, ci și să creeze un climat de impunitate, punându-i în pericol și mai mult atât pe refugiați, cât și pe cei care oferă asistență umanitară. Prin acordarea unei autonomii necontrolate soldaților, această politică subminează drepturile fundamentale ale omului și ar putea escalada violența într-o regiune de frontieră deja volatilă.

Donald Tusk încearcă să dea impresia de o mai mare deschidere și cunoaștere a drepturilor omului, însă guvernul său perpetuează discursul administrației anterioare de a prezenta migranții de la această frontieră ca o amenințare la adresa societății poloneze, dezumanizându-i și etichetându-i drept teroriști sau infractori. Guvernul anterior a încercat, de asemenea, să clasifice personalul umanitar ca ajutor de traficanți de persoane – o infracțiune care se pedepsește cu până la opt ani de închisoare. Se pare că această politică va continua sub conducerea guvernului lui Donald Tusk. La 28 ianuarie 2025, cinci voluntari umanitari care au ajutat o familie din Irak și o persoană din Egipt, în 2022, vor fi judecați, riscând aceeași pedeapsă aspră.

În plus, politica recent anunțată în domeniul migrației (octombrie 2024) mu prea prezintă motive de optimism. Zona-tampon, creată în luna iulie a anului trecut, rămâne în vigoare, restricționând în mare măsură accesul organizațiilor umanitare, inclusiv al Medicilor fără Frontiere, precum și al jurnaliștilor, împiedicând astfel acordarea de ajutor refugiaților și documentarea încălcărilor drepturilor omului de către autoritățile poloneze.

Cu toate acestea, aspectul cel mai controversat al acestei politici este planul de a suspenda dreptul de azil la această frontieră – o măsură care contravine flagrant drepturilor fundamentale ale omului recunoscute în întreaga Europă. În plus, această politică va avea implicații profunde pentru populația locală din regiunea de frontieră; și, totuși, a fost elaborată fără nicio consultare prealabilă cu aceasta sau cu organizațiile umanitare. Aceste organizații, care au depus eforturi neobosite pentru a oferi ajutor, au dobândit, de asemenea, cunoștințe esențiale cu privire la situație, la nevoile refugiaților care încearcă să treacă peste granițe și la provocările cu care se confruntă. Ignorarea unor astfel de informații nu numai că subminează eforturile umanitare, dar riscă și să exacerbeze o situație deja dezastruoasă.

Prezentul raport de investigație a fost realizat cu sprijinul unui grant din Fondul pentru jurnalismul de investigație pentru Europa (IJ4EU).

Hanna Jarzabek este fotografă documentară, de origine spaniolă și poloneză, locuiește la Madrid, deține o diplomă în științe politice și a acumulat experiență în calitate de analist politic pentru agențiile ONU. Activitatea sa se axează pe teme precum discriminarea, identitatea de gen, diversitatea sexuală și fluxurile migratorii de-a lungul frontierelor estice ale UE, cu o abordare sensibilă și respectuoasă. Lucrările ei au fost publicate în mass-media importantă, cum ar fi El País și Newsweek Japonia, expuse la nivel internațional și recunoscute cu numeroase premii, inclusiv o nominalizare pentru premiul IJ4EU Impact Award 2024 și pentru premiul Leica Oskar Barnack Award 2023.

Fotografie din proiectul „Jungla”:

Picior de tranșee, o infecție fungică care afectează picioarele, este una dintre cele mai frecvente probleme de sănătate în rândul refugiaților care încearcă să traverseze pădurea Białowieża (octombrie 2022). 

Barbara Matejčić, a freelance journalist from Croatia, has had the 'List of Refugee Deaths' - a record of people who tried to reach safety in the EU from 1993 to present day - printed out on her desk for a long time. This 'catalogue of refugee despair and the cruelty of Europe's border regime' has served as a reminder that she needs to do something about it. In 2024, she took part in a major award-winning cross-border journalism project that confirmed over 1 000 unmarked graves of migrants across Europe over the last decade. Her story Unmarked monuments of EU's shame in Croatia and Bosnia chronicles state-linked deaths along the treacherous Balkan route.

By Barbara Matejčić

As I write this, on 13 January, in Zagreb, the odds are high that someone out there on the so-called Balkan route is dying. The temperatures are below freezing; the rivers are icy, swollen, and fast-flowing, and the mountains and forests are covered in snow. People have no other way to reach the European Union and ask for asylum, so they take high-risk routes. And they do not die 'only' because they drowned, fell fatally or froze to death. They also die because the police shoot at the boats in which they cross rivers, as happened to 20-year-old Arat Semiullah from Afghanistan, whose funeral prayer I attended in Bosnia and Herzegovina. They also die because the police refuse to respond to their repeated cries for help, as in the case of three minors from Egypt who froze to death in a Bulgarian forest in late 2024.

The root of my journalistic work on migrant deaths along the Balkan route lies in the 'List of Refugee Deaths’,  compiled by UNITED, a European network of activists and non-governmental organisations. The list documents information from 1993 to the present, about who has died, where, when, how and under what circumstances, while trying to reach Europe or somewhere within Europe. Many of those on the list were refugees fleeing the wars in the former Yugoslav countries. Eleven-year-old Jasminka from Bosnia died in 1994 after her Roma family was set on fire in a refugee centre in Cologne. Lejla Ibrahimović from Bosnia took her own life on 4 December 1994 in Birmingham after the British Interior Ministry refused to grant a visa to her husband Safet. Many people on the list tragically died by suicide.

Many did so after their asylum applications were refused, or before they were due to be deported from the European country they had managed to reach or in protest of the long wait for their asylum requests to be resolved. In the summer of 1995, Todor Bogdanović from Yugoslavia was shot by French police in the mountains near the border with Italy. He was eight years old. Refugees from former Yugoslav countries crossed the borders with documents and received protection in European countries, similar to Ukrainian refugees since the war in Ukraine began. But even then, some could not cross the border legally and tried to reach safety in Western Europe by any means they could, just as non-European refugees have done over the past decade. We don't know about those deaths from the 1990s, just as we don’t know much about the ones happening today.

Twelve years ago, I printed out that list, and it has been sitting on my desk ever since as a reminder that I need to do something about it. For me, no photograph, no text, no documentary about refugees is as heart-wrenching as that bare list of dead people. Those densely written pages are a catalogue of refugee despair and the cruelty of Europe's border regime.

As a reporter, I have covered various aspects of migration, including illegal pushbacks and police violence, particularly by the Croatian police, over the past decade. I started focusing on deaths in 2023. I toured cemeteries with activists in Croatia and Bosnia and Herzegovina, sent hundreds of inquiries to state bodies, spoke to the loved ones of the deceased. It is the activists, not the police, that migrants call when their life is in danger. It is the activists who help relatives find those who have disappeared after losing contact with them. It is activists who try to identify the dead, and put up permanent gravestones. This network of compassionate people does the work that should be done by institutions.

The text Unmarked monuments of EU's shame in Croatia and Bosnia is part of what I published, and it was created as part of an international journalistic investigation into migrant deaths at the external borders of the European Union, which I conducted together with colleagues from Greece, Italy, Spain, and Poland. The series titled 1000 Lives, 0 Names: The Border Graves Investigation won the 2024 Special Award European Press Prize and Investigative Journalism for EU Impact Award (IJ4EU). 

Based in Zagreb, Croatia, Barbara Matejčić is an award-wining freelance journalist, non-fiction writer, editor, researcher and audio producer focused on social affairs and human rights in the Balkan region. She has won several awards, including the Investigative Journalism for Europe award (2024) and the European Press Prize (2024). The Croatian Journalists’ Association named her best print journalist in Croatia for her features about post-war societies in Croatia and Bosnia and Herzegovina. She writes for Croatian and international media and produces multimedia projects. She lectures in Journalism Studies at the University of VERN in Zagreb. You can find out more about Barbara's work at barbaramatejcic.com  

UNHCR, Agenția ONU pentru Refugiați, este pregătită să sprijine sirienii care consideră că se pot întoarce acasă în siguranță. Dar, pentru toți ceilalți, recomandă să nu se întoarcă forțat într-o țară marcată de incertitudine politică, care se confruntă cu una dintre cele mai grave crize umanitare din lume, în care 90 % din populație trăiește sub pragul sărăciei, declară Jean-Nicolas Beuze de la UNHCR

Jean-Nicolas Beuze

Evoluția rapidă a peisajului politic din Siria în urma căderii regimului Bashar al-Assad a făcut ca tema privind cea mai mare populație de refugiați din lume să ocupe un loc central în întreaga Europă.

Un număr tot mai mare de țări din UE întrerup deciziile privind cererile de azil pentru sirieni, unele anunțând inițiative care includ zboruri charter și stimulente financiare sau „prime de returnare” pentru a-i încuraja pe refugiați să se întoarcă acasă. Se pare că alții chiar intenționează să deporteze sirieni aflați în prezent pe teritoriul lor, indiferent de statutul lor în materie de azil.

Pentru ca statele UE să ia decizii în cunoștință de cauză în materie de azil, ele trebuie să evalueze dacă Siria este sigură pentru ca sirienii care locuiesc în prezent în Europa să se întoarcă. Având în vedere evoluția rapidă a situației de pe teren, orice apreciere definitivă cu privire la siguranță este imposibilă în acest moment. Peisajul de securitate din Siria rămâne incert, deoarece țara pendulează între posibilitatea păcii și reconcilierii și riscul unor noi violențe.

Milioane de refugiați sirieni care locuiesc în afara țării încearcă să cuprindă ce înseamnă evoluția situației din țara lor de origine pentru propriul lor viitor, punându-și întrebarea: voi fi, oare, în siguranță dacă mă întorc în Siria? Îmi vor fi respectate drepturile? Pentru unii, perspectiva întoarcerii poate părea mai fezabilă, dar pentru alții persistă preocupări profunde.

Ce se va întâmpla în viitor cu persoanele care aparțin minorităților etnice sau religioase, care au opinii politice diferite sau care se identifică ca parte a comunității LGBTQ+ în Siria de astăzi? Răspunsul este încă neclar.

Dar în legătură cu cei care simt că o întoarcere este sigură, suntem obligați să le respectăm judecata – și, eventual, să îi sprijinim în procesul de întoarcere și reintegrare în comunitățile lor de origine. Cu toate acestea, pentru toate celelalte țări, UNHCR recomandă să nu se recurgă la returnări forțate din cauza instabilității actuale și a incertitudinii politice din țară.

Repatrierea forțată din Uniunea Europeană ar încălca drepturile sirienilor în calitate de refugiați, expunându-i la pericole grave și ireparabile la întoarcere.

Violența armată continuă în diferite părți ale Siriei, combinată cu incertitudinea cu privire la modul în care noile autorități vor răspunde nevoilor populației, în special ale grupurilor vulnerabile, face prematură luarea în considerare a returnării. Este important să se respecte hotărârea acestora în această privință. Prin urmare, statele membre ale UE, împreună cu țările învecinate cu Siria, care au găzduit în mod generos majoritatea refugiaților sirieni de peste un deceniu, trebuie să își mențină în continuare angajamentul de a oferi protecție sirienilor pe teritoriul lor.

Din cele 1,1 milioane de persoane strămutate intern din cauza escaladării ostilităților la sfârșitul lunii noiembrie, aproximativ 627 000 de persoane sunt în continuare strămutate recent, printre care 75 % sunt femei și copii.

Returnările premature prezintă riscuri semnificative, alimentând, nu în ultimul rând, un ciclu de strămutare – atât în interiorul Siriei, cât și la nivel transfrontalier – și, în cele din urmă, adâncirea crizei.

Pe lângă strămutările în masă, Siria se confruntă cu una dintre cele mai grave crize umanitare din lume. O mare parte din infrastructura Siriei a fost distrusă în timpul conflictului, inclusiv spitale, școli și locuințe. Majoritatea refugiaților nu au locuințe în care să se întoarcă. Multe regiuni se confruntă în continuare cu deficite de alimente, apă curată și asistență medicală. Lipsa serviciilor de bază, a oportunităților economice și a siguranței face dificilă pentru persoanele returnate să își reconstruiască viața într-un mod durabil și demn. Un număr izbitor, de 90 %, din populația Siriei trăiește sub pragul sărăciei.

În ultimele săptămâni, returnările voluntare ale sirienilor din Liban, Turcia și Iordania au crescut considerabil, estimările preliminare indicând un număr de 125 000, însemnând aproximativ 7 000 de persoane pe zi. Deși aceste întoarceri sunt determinate de alegeri individuale, UNHCR se angajează să îi sprijine pe cei care decid să se întoarcă acum.

Întrucât mulți sirieni din Europa și din țările învecinate analizează dacă o întoarcere este posibilă în condiții de siguranță și se întreabă care va fi situația referitoare la serviciile de bază și oportunitățile de a-și reconstrui viața, ei își doresc foarte mult să se revadă cu cei dragi. Din acest motiv, mulți doresc să se întoarcă acasă pentru vizite de scurtă durată pentru a evalua situația de pe teren. Ei trebuie să poată face acest lucru fără teama de a-și pierde statutul de refugiat în Europa. Aceste vizite sunt esențiale pentru ca oamenii să ia decizii în cunoștință de cauză, care vor conduce la rezultate mai bune, inclusiv la întoarceri sigure și durabile.

Răbdarea și prudența sunt esențiale, deoarece sirienii așteaptă condițiile adecvate pentru o returnare în siguranță și pentru reintegrarea cu succes în comunitățile lor. Întrucât mulți sirieni încep să se întoarcă acasă, UNHCR este pregătit să îi sprijine. După ani de strămutare, aceasta ar putea fi o ocazie îndelung așteptată pentru mulți dintre ei de a-și încheia călătoria de refugiați și de a opta pentru o soluție durabilă prin întoarcerea în Siria. La fel cum Uniunea Europeană și UNHCR i-au susținut pe tot parcursul exilului lor, vom continua să îi susținem pe măsură ce se întorc și reconstruiesc o nouă Sirie.

Jean-Nicolas Beuze este reprezentantul UNHCR pentru UE, Belgia, Irlanda, Luxemburg, Țările de Jos și Portugalia; anterior, a fost reprezentant în Irak, Yemen și Canada. Are peste 27 de ani de experiență în activitatea ONU pe teren și la sediul central în domeniul drepturilor omului, al menținerii păcii și al protecției copiilor.

Noul Pact al UE privind migrația și azilul, considerat o etapă istorică în momentul adoptării sale, în mai 2024, nu și-a demonstrat încă utilitatea. Provocările cu care se va confrunta în 2025 vor fi însă considerabile: dat fiind contextul geopolitic extrem de incert, complexitatea inerentă a pactului și termenul scurt prevăzut pentru a-l implementa vor necesita prudență și un adevărat exercițiu de echilibristică – o analiză de Camille Le Coz, de la Migration Policy Institute Europe (MPI Europe)

Începutul anului 2025 aduce întrebări presante cu privire la viitorul politicilor în domeniul migrației în Uniunea Europeană (UE). Noua Comisie Europeană a stabilit o direcție clară în planul său de punere în aplicare a noului Pact privind migrația și azilul, însă schimbarea circumstanțelor amenință să devieze atenția politică și resursele către alte obiective. Viitoarele alegeri din Germania adaugă un nou element de incertitudine, alături de consecințele prăbușirii regimului Assad și de traiectoria imprevizibilă a războiului din Ucraina. Discuțiile privind modelele de externalizare continuă, însă aceste eforturi se desfășoară adesea mai curând ca manevre politice izolate, decât ca parte a unei strategii europene coerente. Între timp, migrația este utilizată în continuare ca o armă la frontiera poloneză cu Belarus, iar această instrumentalizare suscită tot mai multe abateri de la legislația UE. Anul acesta va fi esențial pentru a afla dacă Uniunea Europeană poate urma o abordare care să promoveze încrederea și să asigure acțiunea colectivă atât de necesară, sau dacă se va confrunta cu o fragmentare suplimentară.

În mai 2024, mulți factori de decizie europeni au salutat adoptarea pactului ca pe o etapă istorică, după ani de negocieri dificile. La acel moment, cu puțin timp înainte de alegerile europene, acordul a demonstrat capacitatea blocului european de a se uni și de a aborda unele dintre cele mai dificile probleme. În centrul obiectivelor pactului se află abordarea tensiunilor legate de responsabilitate și solidaritate, evitarea percepției că criza migrației nu se va încheia niciodată și armonizarea discrepanțelor dintre procedurile de azil din statele membre. Deși noul cadru se bazează în mare măsură pe sistemul existent, el introduce măsuri mai stricte, cum ar fi procedura sistematică de screening, procedurile consolidate de azil la frontieră și de returnare, precum și excepții de la normele comune în timpul unei crize. Pactul susține, de asemenea, o mai mare europenizare, caracterizată de solidaritatea obligatorie, de roluri consolidate pentru instituțiile și agențiile UE și de creșterea finanțării și a supravegherii la nivel european.

Această creștere a credibilității UE în ceea ce privește gestionarea în comun a migrației ar putea fi însă de scurtă durată dacă europenii nu reușesc să pună în aplicare noile norme până în mai 2026. Termenul foarte scurt creează mari probleme, deoarece pactul impune instituirea unui sistem complex, mobilizarea de resurse, precum și recrutarea și formarea personalului, în special pentru statele membre din prima linie. Deși statele membre au elaborat planuri naționale de acțiune, o mare parte a lucrărilor s-a desfășurat în spatele ușilor închise, fără mesaje politice. Lipsa acestor mesaje generează un risc tot mai mare, deoarece, pentru a menține echilibrul fragil la nivelul UE, este esențial să se asigure o orientare politică.

În plus, punerea în aplicare a noului sistem necesită formarea unor coaliții de părți interesate. Agențiile naționale pentru azil joacă un rol central în transpunerea textelor legislative complexe în cadre practice, iar agențiile UE, în special Agenția UE pentru Azil, au deja un rol esențial în acest proces. La fel de importantă este și implicarea organizațiilor neguvernamentale pentru a le valorifica expertiza și pentru a asigura, printre altele, accesul la consiliere juridică și la supravegherea noilor proceduri. Pentru a sprijini aceste eforturi, sunt necesare mai multe abordări bazate pe colaborare, inclusiv consultări periodice, mecanisme solide de schimb de informații și grupuri operative operaționale care să se reunească periodic.

Între timp, s-a acordat o atenție deosebită strategiilor de externalizare, un număr tot mai mare de capitale europene considerându-le soluția rapidă la provocările cu care se confruntă UE în materie de migrație. Acordul Italia-Albania a stârnit numeroase dezbateri cu privire la capacitatea sa de a gestiona mai bine migrația mixtă, poziționând-o pe Giorgia Meloni ca figură marcantă în acest domeniu în întreaga Europă. Cu toate acestea, el nu a avut încă niciun rezultat și rămâne un acord bilateral, excluzând contribuțiile din partea altor parteneri europeni. Între timp, alte guverne propun diverse modele alternative, cum ar fi centrele de returnare, și modalități de a le integra într-o abordare la nivelul UE.

Este de așteptat ca returnarea să ocupe un loc central în dezbaterea politică din lunile următoare. Într-adevăr, o parte a pactului depinde de accelerarea returnărilor, în special în cazul persoanelor care fac obiectul procedurilor la frontieră în statele din prima linie. Comisia și statele membre încearcă să abordeze această urgență, lăsând în același timp o marjă pentru proiecte-pilot de centre de returnare, în timp ce propunerile de revizuire a Directivei privind returnarea sunt așteptate în luna martie. Având în vedere termenele scurte, există riscul ca europenii să nu reflecteze pe deplin asupra învățămintelor desprinse de pe teren, în pofida progreselor înregistrate în ultimul deceniu în domenii precum informarea, consilierea, sprijinul pentru reintegrare și învățarea reciprocă la nivelul UE. În plus, Europa trebuie să dea dovadă de prudență, astfel încât experimentele cu modele de externalizare să nu îi afecteze relațiile cu țările de origine și nici statutul de care se bucură, în general.

Acest exercițiu delicat de echilibristică se desfășoară într-un mediu extrem de incert, ceea ce face ca punerea în aplicare a pactului să devină un test nu numai pentru gestionarea migrației, ci și pentru proiectul european, în general. Situația de la frontiera poloneză, în special, evidențiază provocări specifice în ceea ce privește respectarea normelor obligatorii sub presiunea unui vecin ostil. În ceea ce privește Siria și Ucraina, capitalele europene trebuie să fie pregătite pentru evoluții neprevăzute. În anul următor, va fi esențial ca UE să se dovedească un lider puternic pentru a pune în aplicare noi norme și pentru a continua explorarea inovațiilor care se aliniază la o abordare comună și, totodată, o consolidează. Aceasta implică concentrarea eforturilor pe construirea de parteneriate reziliente cu țările prioritare și evitarea deturnării resurselor prin manevre politice.

Camille Le Coz este directoare asociată la Migration Policy Institute Europe, un institut de cercetare cu sediul la Bruxelles, care urmărește o gestionare mai eficace a sistemelor de imigrație, de integrare a imigranților și de azil, precum și obținerea unor rezultate pozitive pentru nou-veniți, familiile de imigranți și comunitățile-gazdă.

Originea și mediul social nu ar trebui să constituie niciodată obstacole în calea succesului, scrie Evgi Sadegie, directoare executivă a Schotstek, o organizație cu sediul la Hamburg și Berlin, care promovează egalitatea de șanse și diversitatea culturală în mediul profesional. Programele de burse de studiu oferite de Schotstek, unice în categoria lor, urmăresc să sprijine tinerii inteligenți, ambițioși și motivați care provin dintr-un context de migrație în parcursul lor către poziții de conducere în cercetare, întreprinderi și societate. Schotstek le permite studenților talentați și tinerilor profesioniști să își atingă întregul potențial, ajutându-i să construiască rețele solide și să dobândească competențe adecvate.

Evgi Sadegie

Germania este o țară diversă din punct de vedere cultural, dar acest lucru nu se reflectă aproape deloc la nivel de funcții de conducere în sectoarele economic, științific, cultural și politic. Persoanele care provin dintr-un context de migrație se confruntă adesea cu obstacole care exacerbează inegalitățile sociale, lasă nevalorificat potențialul lor de inovare și subminează coeziunea socială. Prejudecățile, oportunitățile educaționale inegale și lipsa de modele pozitive și de rețele de contact împiedică avansarea în carieră a multor persoane talentate.

Schotstek a fost înființată în 2013 de către Sigrid Berenberg, o avocată care a dedicat ani întregi promovării justiției sociale și a diversității, și de prietenii săi, care împărtășesc viziunea sa. Organizația urmărește să deschidă calea către poziții de conducere pentru tineri inteligenți, ambițioși și motivați care provin dintr-un context de migrație. Ca atare, ea sprijină, prin acordarea de burse, tineri cu rezultate excelente, care vor deveni viitoare personalități influente și factori de decizie. Timp de mulți ani, Sigrid Berenberg s-a implicat pe deplin în gestionarea acestui program pe bază de voluntariat.

Schotstek este o societate fără scop lucrativ sprijinită prin donații și inițiative desfășurate în comun cu alte societăți. Programul său este puternic sprijinit de o rețea de parteneri, organisme consultative și simpatizanți – toți factori de decizie la nivel înalt proveniți dintr-o gamă largă de sectoare și culturi. Merită menționat că trei dintre cei șapte parteneri și actuala directoare executivă au fost, ei înșiși, bursieri ai programului. Acest lucru demonstrează că Schotstek oferă o responsabilitate tot mai mare talentelor pe care le sprijină, având astfel un impact de durată.

Schotstek oferă un sprijin unic de acest gen studenților și tinerilor profesioniști prin intermediul a două programe paralele: un program destinat tinerilor studenți, cu sediul la Berlin, cu un număr maxim de 25 de studenți pe an, și un program destinat tinerilor profesioniști, cu sediul la Hamburg și Berlin, cu un număr maxim de 20 de studenți pe an. În urma unui program de formare obligatoriu de doi ani, participanții devin membri permanenți ai rețelei și pot lua parte la evenimentele sale.

În centrul viziunii Schotstek se află construirea unor rețele solide: numeroși tineri proveniți dintr-un context de migrație nu au acces la contactele profesionale și sociale atât de importante pentru a avansa în carieră. Schotstek îi pune în contact cu foști bursieri ai programului, cu organisme consultative și cu experți din domeniul întreprinderilor, științei, politicii, culturii și societății. Evenimente periodice, cum ar fi seri tematice și discuții cu personalități importante, promovează schimburile și extind orizonturile tinerilor bursieri. Aceste legături generează oportunități de carieră și creează o comunitate care face posibile sprijinul pe termen lung și succesul reciproc al participanților. În prezent, absolvenții acestui program joacă un rol esențial, prin împărtășirea cunoștințelor și a rețelelor lor și prin extinderea continuă a sferei de influență a organizației.

Schotstek oferă ateliere și îndrumare menite să pregătească în mod specific participanții pentru posturi de conducere. Formarea oferită consolidează competențele-cheie, cum ar fi capacitatea de comunicare, încrederea în sine și competențele de lider. Participanții beneficiază, de asemenea, de sprijin personal printr-un program de mentorat. Aceștia sunt puși în legătură cu profesioniști și manageri experimentați, care le pot oferi informații valoroase cu privire la mediul profesional, îi pot sprijini în planificarea carierelor lor și îi pot ajuta să facă față provocărilor profesionale. Mentorii acționează ca modele de urmat, încurajând participanții să urmărească obiective profesionale și să depășească obstacolele.

O altă caracteristică specifică a programului Schotstek constă în promovarea participării la viața culturală. Participanții vizitează muzee, teatre, opere, galerii și alte instituții culturale. Acest lucru consolidează educația lor culturală, dezvoltarea lor personală și identificarea cu orașele lor de origine. Astfel de experiențe le extind orizontul și promovează un sentiment de apartenență.

Schotstek urmărește să încurajeze diversitatea la nivel de posturi de conducere. Originea și mediul social nu ar trebui să mai reprezinte obstacole în calea succesului. De la înființarea sa, Schotstek a sprijinit deja sute de tineri, peste 240 de participanți și absolvenți fiind activi în cadrul său. Mulți dintre ei sunt implicați în Consiliul consultativ al absolvenților sau joacă rolul de ambasadori, sprijină activitatea platformelor de comunicare socială sau își împărtășesc experiențele în calitate de prieteni sau mentori. Orice persoană care a beneficiat de o bursă Schotstek rămâne membru permanent al rețelei; acest model permite succesul pe termen lung. Extinderea programului la Berlin în 2023 arată că acest concept poate fi pus în aplicare cu succes și în alte orașe.

Schotstek este mai mult decât un program de sprijin – este o mișcare care arată în mod admirabil cum poate fi promovată și evidențiată diversitatea în posturi de înaltă răspundere. Schotstek creează oportunități care merg dincolo de succesul individual și oferă un exemplu al modului în care Germania își poate valorifica pe deplin potențialul ca țară de imigrație. Prin promovarea talentelor remarcabile și prin eliminarea barierelor, programul joacă un rol esențial în modelarea unei societăți mai echitabile și mai adaptate la exigențele viitorului, element esențial într-o lume globalizată.

Evgi Sadegie, titulară a unui master de studii turce, este directoarea executivă a Schotstek gGmbH și a fost ea însăși bursieră a acestei organizații în 2014. Înainte de a ocupa funcția sa actuală, a condus proiectul de mentorat „Yoldaș” din cadrul Fundației Civic din Hamburg, care sprijină copiii din familii defavorizate din punct de vedere socioeconomic vorbitoare de limba turcă. Astfel, ea a promovat egalitatea de șanse dintr-o altă perspectivă importantă. Prin vasta sa experiență în gestionarea proiectelor, în special în domeniul mentoratului și al cooperării interculturale, ea se implică activ în promovarea diversității și a integrării în societate.

Almir Hoxhaj, imigrant albanez în Grecia, vorbește acum greaca de parcă ar fi limba sa maternă. După mai bine de 30 de ani petrecuți în Grecia, el se simte parte a țării, însă adaptarea la societatea elenă, unde cuvântul „albanez” este folosit chiar ca o insultă, nu a fost ușoară. Aceasta este povestea vieții sale.

M-am născut într-un mic sat din regiunea Vlorë, unde am locuit până la vârsta de 12 ani. Familia mea s-a mutat la Tirana, dar în 1997, am luat decizia dificilă de a căuta un viitor mai bun în Grecia. La acea vreme, după deschiderea granițelor, era ceva obișnuit ca albanezii să caute siguranță în Grecia; granițele terestre făceau ca traversarea să fie, cel puțin în teorie, mai ușoară. Am trecut granița pe jos de optsprezece ori. Mi-era frică de mare. Îmi amintesc chiar și ultimul meu drum pe jos până la Veroia, care a durat cinci zile și în timpul căruia, în ciuda ploii neîntrerupte, îmi era incredibil de sete. Când am ținut, în sfârșit, un pahar plin cu apă în mână, acesta nu a fost suficient pentru a-mi stinge setea. Așa a început viața mea în Grecia. Cu un pahar plin de apă în mână.

Primul meu contact cu țara a avut loc la vârsta de 15 ani, când am trecut granița, în secret, pentru prima dată, împreună cu câțiva prieteni. Nici măcar nu ne-a trecut prin minte că făceam ceva ilegal. Dacă aș fi putut zbura spre Grecia, aș fi făcut-o. Grecia, limba sa, mitologia și istoria sa mă atrăgeau în mod deosebit. Vara munceam din greu, încercând să-mi întrețin familia. Mutarea mea definitivă în Grecia a fost plină de provocări: incertitudine juridică, rasism și probleme de integrare. Îmi amintesc clar un incident de la început. Eram acolo ilegal, fără asigurare, nu cunoșteam limba – și mi s-a rupt unul dintre dinți. Singura mea opțiune a fost să mi-l scot singur, în fața unei oglinzi, cu un clește pe care îl foloseam la muncă. Gura mea era plină de sânge.

Adaptarea la societatea greacă nu a fost ușoară. Ca migrant de primă generație, mă simțeam ca un străin – ca și cum aș fi avut constant sânge în gură. Eram acolo ilegal și îmi era teamă până și să ies la o plimbare sau la o cafea. Am avut parte de dovezi de rasism peste tot, în multe forme. Un tată și-a amenințat copilul mic că îi va pune pe albanezi să-l mănânce dacă nu tace. Mi s-a refuzat intrarea în cafenele, cluburi și alte locuri; unele dintre acestea, când am mers prima dată acolo, aveau chiar un semn pe care scria „Fără albanezi”. Ne considerau murdari pentru că eram de altă religie. Relațiile dintre greci și albanezi sunt mai bune acum, deși stereotipurile continuă să existe. În Grecia, cuvântul „albanez” este chiar folosit ca o insultă. Rasismul a existat și încă mai există, dar acum este mai blând. Vremurile s-au schimbat. Cu toate acestea, rasismul persistă, amplificat de dificultățile financiare și de lipsa de educație.

Prejudecățile și discriminarea sunt adânc înrădăcinate și adesea dau naștere la modele politice și sociale extreme care se extind și ajung chiar până în Parlamentul European. Acest lucru este trist! Deși situația s-a îmbunătățit, aceste reacții rămân o realitate. Cu toate acestea, există speranță pentru generațiile tinere. Copiii noștri vor avea o șansă mai mare de a fi acceptați pe deplin. Acest lucru este valabil și pentru fiica mea în vârstă de 12 ani.

Astăzi, lucrând ca antreprenor în construcții, privesc în urmă cu sentimente amestecate. Dificultățile de adaptare și lipsa de acceptare de care am avut parte au fost o realitate cotidiană. Cu toate acestea, prin intermediul acestor provocări, am dezvoltat o înțelegere mai profundă a vieții și a importanței integrării.

Albania rămâne pentru totdeauna o parte din mine. Îmi amintesc în mod clar de anii regimului comunist. A fost o perioadă de paranoia, frică, nesiguranță și sărăcie extremă. Căderea regimului a adus ușurare, dar și noi probleme, precum șomajul și criminalitatea. Aceste experiențe m-au format; m-au învățat să apreciez stabilitatea și libertatea pe care le-am găsit în Grecia.

Personal, mă simt conectat cu Grecia. Chiar dacă inima mea se află în satul meu din Albania, viața mea este aici. Vorbesc greaca la fel de bine ca limba mea maternă. Experiențele, luptele și realizările mele mă fac să mă simt parte a acestei țări. Sper că, cu timpul, poporul grec ne va accepta pe deplin, recunoscând contribuția noastră la societate.

Migrația este o încercare plină de provocări, dar și de oportunități și, ca migrant albanez în Grecia, nu aveam cum să le evit. Povestea mea este una plină de provocări, adaptare și speranță.

În anii următori, mă văd continuându-mi viața în Grecia, care este casa mea, și văd Albania ca devenind membru egal al Uniunii Europene. Aceasta este acum patria noastră, a tuturor.

Almir Hoxhaj are 47 de ani. Trăiește și lucrează în Tripoli, un orășel din peninsula greacă Peloponez. Are o fiică în vârstă de 12 ani. Orașul său preferat este Berlin. Vorbește și scrie fluent greacă și a tradus în greacă cartea „Saga stelelor din zori” [Το έπος των άστρων της Αυγής] a scriitorului albanez Rudi Erebara. Cartea, care descrie tragedia poporului albanez în secolul al XX-lea, a primit Premiul Uniunii Europene pentru Literatură în 2017. Deși povestea se desfășoară în secolul trecut, esența totalitarismului, fascismului și iraționalismului rămâne, din păcate, relevantă și astăzi, în forme mai „moderne”.