Giulia Barbucci: De-a lungul ultimelor luni, vocea organizațiilor sindicale a fost mai puternică decât oricând.

E 11 martie și m-am întors la Roma, acasă. Domnește o atmosferă apăsătoare și se simte o neliniște, iar în nordul Italiei a început deja numărătoarea morților. Fiica mea Ilaria s-a întors de la Milano, unde studiază, iar Miriam, fiica mea cea mare, locuiește și lucrează în Barcelona, și este foarte îngrijorată.

Pe seară, premierul Conte declară starea de carantină pe întreg teritoriul național. În zonele „roșii” din nord, s-au introdus deja restricții de deplasare a persoanelor, cetățenii de acolo intrând în izolare.

Școlile sunt închise, campionatul de fotbal și activitățile ludice și sportive sunt suspendate, iar vizitarea persoanelor bolnave în spitale este interzisă. Nu se poate călători nici cu mijloace de transport publice, nici cu unele private, iar activitățile de producție neesențiale sunt întrerupte.

În întreaga Italie domnește o atmosferă ireală. Dezorientare, frică: virusul pare să se extindă în mod necontrolat și pare imposibil de oprit.

Două imagini simbolizează cruda realitate: la Bergamo, o coloană lungă de camioane militare transportă cadavrele în afara regiunii, căci în cimitire nu mai este loc; de asemenea, imaginea puternică și de neșters a Papei Francisc, care rostește o rugăciune într-o Piață San Pietro pustie, la 28 martie, difuzată pe toate posturile de televiziune din lume.

Organizațiile sindicale din Italia colaborează imediat cu guvernul pentru a garanta siguranța activităților de producție esențiale, a căror continuitate trebuie menținută astfel încât cetățenii să aibă acces la produsele necesare în supermarketuri sau la medicamente în farmacii. Sindicatele continuă să își desfășoare activitatea, venind în ajutorul celor care își pierd locul de muncă, căutând să stabilească acorduri cu antreprenorii pentru a iniția munca la distanță sau pentru a garanta sprijinul pentru venit, care nu mai este asigurat din oficiu.

Situația din spitale a ieșit de sub control: locurile s-au epuizat, secțiile de terapie intensivă sunt pline la maximum, iar lucrătorii din domeniul asistenței medicale sunt la capătul puterilor: asistenții, medicii, brancardierii sunt obligați să stea departe de casă, în carantină, muncesc fără răgaz, cu teribila povară mentală de a trebui să acorde asistență unor persoane care trec în neființă fără a-i avea alături pe cei dragi.

În acel moment, ne-am promis cu toții că „nu vom uita cele petrecute”. Astăzi încercăm să mergem înainte, dar virusul nu a dispărut: focare de dimensiuni mai mici sau mai mari apar în diferite state membre ale Uniunii Europene, iar fiecare reacționează în felul său, adoptând propriile măsuri. Tocmai acum când, grație eforturilor economice uriașe pe care le-au depus toate țările, Uniunea Europeană ar trebui să acționeze în mod unitar, coordonând eforturile fiecărui stat membru, ne dăm seama cât de dificil este încă de realizat acest lucru. Însă nu putem învinge în acest război de unii singuri.

De-a lungul ultimelor luni, vocea organizațiilor sindicale a fost mai puternică decât oricând. Sindicatele nu reprezintă un concept abstract: în spatele lor se află lucrători și lucrătoare care își transmit la nivel național revendicările în materie de egalitate socială, demnitate și respect. Cei care au trăit realitatea spitalelor, a căminelor pentru bătrâni, care s-au confruntat cu situațiile concrete din sectorul comercial, al serviciilor de curățenie, al transporturilor, din întreprinderile în care se încalcă drepturile de bază în materie de sănătate și siguranță la locul de muncă, ne pot arăta cum să schimbăm un model economic și social care își scoate la iveală limitele și constituie o amenințare la adresa viitorului generațiilor următoare.

Iată ce mi-aș dori pentru fiicele mele – Ilaria, care studiază la Milano, și Miriam, care lucrează în Barcelona –: o lume în care să se regăsească, sustenabilă la nivel economic, social și de mediu.