European Economic
and Social Committee
Martin Siecker: Să vedem mereu partea plină a paharului
Totul este nou, este prima pandemie prin care am trecut eu personal. Căutând pe internet, am dat de o listă cu cele mai grave 10 pandemii din istorie și am aflat că ultima care a lovit Europa înainte de COVID-19 a fost gripa spaniolă, în 1920. Am o vârstă – dar nu sunt atât de bătrân ca s-o fi trăit pe aceea.
Partenera mea este deosebit de vulnerabilă, având o imunitate foarte redusă: orice microb îi poate cauza probleme pulmonare cronice. Prin urmare, suntem foarte rezervați în ce privește contactele noastre cu alte persoane. Acest fapt ne-a oferit amândurora trăiri noi. Ea se află în mod voluntar într-un fel de autoizolare, pentru a preveni infectarea. Astfel, eu am devenit responsabil pentru lucruri pe care, înainte, le făcea ea, cum ar fi cumpărăturile. Înainte de criză, cel mult participam la această corvoadă, împingând coșul de cumpărături, pe care ea îl umplea. Acum, totul este altfel.
A fi cel care împinge căruciorul este simplu: tu te gândești la o lume mai bună, în timp ce ea umple coșul. De când sunt obligat să fac eu acest lucru, sunt paralizat de stresul alegerii la fiecare produs din raft. Lista de cumpărături zice: cafea, iar pe raft găsesc zeci de mărci diferite, toate arătând la fel. Și ce fel de hârtie igienică ne trebuie – cu 1, 2, 3 sau 4 straturi? Soția mea știe ce produse vrea și unde se află ele, intrăm și ieșim din magazin după câteva minute. Pentru mine, un supermarket este un labirint; doar în raionul de bere nu resimt povara alegerii, tot restul îmi ia ore întregi și mă aduce în pragul disperării.
Am fost surprins de reacția inițială a olandezilor în fața pandemiei. Au reacționat în unanimitate și au dat dovadă de solidaritate. Din păcate, s-a dovedit că un grup restrâns și oarecum deplorabil de oameni a fost capabil să-și mențină atenția doar pe o perioadă destul de scurtă; astfel că, în câteva săptămâni, solidaritatea lor s-a năruit. Oamenii au încetat să mai respecte regulile, au acuzat guvernul că le subminează drepturile fundamentale și le limitează cele patru libertăți. Astfel, pentru a-și cere dreptul inalienabil de a face chefuri, au dat statul în judecată și, desigur, s-au supărat că au pierdut.
Ce noroc că trăim în Europa, unde democrația și statul de drept sunt garantate (în majoritatea statelor membre) în relativ mare măsură, iar sistemele de sănătate sunt destul de bune, comparativ cu alte părți ale lumii. Analizând modul în care sunt afectate diferitele generații, este clar că tinerii au cel mai mult de suferit din cauza virusului. La 19 ani mergi la întâlniri, dorești să-ți explorezi sexualitatea și să descoperi tainele dragostei. În pandemie, chiar și o îmbrățișare inocentă este interzisă. Tinerii devin nesiguri, pierduți în dorințele lor nesatisfăcute.
Întrebarea esențială este, însă, cea referitoare la economie. O relansare bazată pe principiul că viața va reveni la ce a fost înainte („business as usual”) odată ce pandemia ajunge sub control? Sau putem profita de ocazia aceasta, întorcând spatele unui sistem dominat de monopoliști canibali, în favoarea unui model incluziv, bazat pe inițiative sustenabile de scară mică, care coexistentă în pace cu marile întreprinderi responsabile? Alegerea este a noastră! Viitorul nostru, însăși existența noastră depinde de această decizie – dacă continuăm ca până acum, mergând cu pas vioi către prăpastie și autodistrugere sau nu.
Vă doresc tuturor sănătate, timp suficient pentru meditație și reflecție, și, dacă este cazul, o doză de căință.