În februarie 2015, Comisia Europeană a publicat „Pachetul privind uniunea energetică”, o „strategie-cadru pentru o uniune energetică rezilientă cu o politică prospectivă în domeniul climei”. S-au formulat numeroase propuneri pozitive și s-au luat angajamente de a respecta promisiunile făcute, printre care se numără reducerea drastică a dependenței de importuri, extinderea sistematică a energiilor din surse regenerabile și transformarea Europei în lider mondial în ceea ce privește acest tip de energii. S-a reiterat faptul că cetățenii ar trebui să se afle în centrul politicii...

Dacă s-ar fi depus eforturi coerente în sensul punerii în aplicare a acestor propuneri, nu ne-am fi scufundat atât de adânc în criza cu care ne confruntăm în prezent. Și totuși, statele membre păreau să fie mulțumite de vechile lor politici: Germania s-a lăsat orbită de combustibilii fosili ieftini ai lui Putin, mergând până la a declara că extinderea surselor regenerabile de energie este „prea rapidă”. Aceasta din urmă a fost limitată, iar rezultatul a fost un adevărat colaps al industriei eoliene, care a înregistrat o pierdere de aproximativ 40 000 de locuri de muncă. Polonia nu reușește să reacționeze și să se îndepărteze de cărbune, iar Franța continuă să viseze la presupusele beneficii ale industriei nucleare; realitatea pare, însă, oarecum mai sumbră, căci, în contextul schimbărilor climatice, mai mult de jumătate din reactoarele Franței au trebuit să fie scoase din rețea din cauza unor probleme tehnice și a insuficienței apei de răcire. Dependența UE de importurile de energie nu a fost niciodată atât de mare ca în 2021, iar cheltuielile legate de cercetare și dezvoltarea de tehnologii care respectă mediul nu au fost niciodată atât de scăzute la nivel mondial.

Nu există decât două opțiuni reale pentru a rezolva problema noastră energetică actuală și a aborda, în același timp, schimbările climatice: realizarea de economii mult mai sistematice și extinderea cu adevărat pe scară largă a energiilor din surse regenerabile. Există un potențial imens de a atinge ambele obiective. Dacă privim partea bună a lucrurilor, resursele noastre naționale în materie de vânt și de soare oferă electricitate mult mai ieftină decât (actualele) centrale nucleare și cele alimentate cu combustibili fosili, care continuă să fie puternic subvenționate.

Prin urmare, trebuie construite multe structuri de producție noi și descentralizate, dar trebuie, în același timp, implicate noi părți interesate, care să constituie coloana vertebrală a tranziției energetice. Acest lucru se datorează faptului că tranziția energetică necesită acceptare socială, iar ea poate fi obținută numai prin implicarea oamenilor. De exemplu, 90 % din centralele electrice ecologice din Germania aparțin unor cetățeni privați, fermieri, cooperative, IMM-uri și servicii publice municipale, și nu marilor întreprinderi energetice de utilitate publică. Cu toate acestea, sunt puține dovezi că există o strategie în măsură să sprijine cu adevărat implicarea societății civile cu scopul de a spori potențialul de producere și utilizare a energiei în mod descentralizat pentru a ocupa forța de muncă, și să asigure asumarea responsabilității publice și participarea cetățenilor la tranziția energetică prin promovarea prosumatorilor și a energiei produse de proiectele cetățenești. Vom plăti un preț prea mare pentru aceasta acum și în lunile următoare. Și, din nefericire, îl va plăti și clima noastră.

Lutz Ribbe, președintele Observatorului dezvoltării durabile, membru al CESE