Adélaïde Charlier, tânără activistă în domeniul climei și al drepturilor omului și cofondatoare a mișcării „Youth for Climate Belgium”, enumeră tot ceea ce nu este așa cum trebuie în privința acordului privind clima din cadrul COP29, care tocmai a fost încheiat la Baku, capitala Azerbaidjanului. Privită de mulți ca un simbol al încrederii pierdute și al inegalității climatice, COP29 a dezamăgit profund țările vulnerabile și societatea civilă.

Recenta conferință COP29 privind schimbările climatice de la Baku a creat o fractură la nivel mondial, țările vulnerabile și societatea civilă exprimând frustrări profunde cu privire la ceea ce consideră a fi o trădare a încrederii. Deși, pe de o parte, s-a ajuns la un acord – cu angajamentul de a aloca 300 de miliarde USD pe an pentru a ajuta țările în curs de dezvoltare să se adapteze la schimbările climatice până în 2035 – , pe de altă parte, acest acord nu este deloc în măsură să răspundă nevoilor urgente ale celor aflați în prima linie în ceea ce privește combaterea crizei climatice.

„Mai bine niciun acord, decât un acord care lasă de dorit”

Harjeet Singh, director pentru implicarea la nivel global în cadrul Inițiativei Tratatului de neproliferare a combustibililor fosili, a dat tonul cu 24 de ore înainte de aprobarea textului definitiv al acordului: „Mai bine niciun acord, decât un acord care lasă de dorit”, afirmație care a reflectat tensiunile tot mai mari între țările afectate de schimbările climatice, societatea civilă și țările mai bogate. Până duminică, situația în cadrul conferinței devenise dramatică, rămânând de actualitate un singur obiectiv financiar: angajamentul de a acorda „300 de miliarde USD pe an până în 2035”. Un obiectiv ridicol, suma fiind cu mult inferioară solicitărilor colective ale țărilor vulnerabile (1 300 miliarde USD pentru a-și acoperi nevoile în ceea ce privește adaptarea la schimbările climatice, atenuarea acestora și compensarea pierderilor și a daunelor cauzate de criza climatică).

Acest acord este legat de noul obiectiv colectiv cuantificat privind finanțarea combaterii schimbărilor climatice, care este menit să finanțeze tranziția climatică în țările în curs de dezvoltare. Deși suma alocată este de trei ori mai mare decât obiectivul de 100 miliarde USD stabilit în 2009 – care a fost îndeplinit cu o întârziere de doi ani, doar la sfârșitul anului 2022 – , aceasta este încă departe de a fi suficientă. Angajamentul din 2009 de a aloca 100 de miliarde USD, după calcularea inflației, ar fi echivalent cu 258 de miliarde USD până în 2035, ceea ce reprezintă o creștere reală de doar 42 miliarde USD în termeni de efort efectiv. Apelul lansat de țările vulnerabile este clar: „Sunt necesare mii de miliarde, nu miliarde.”

Structura obiectivului financiar propus este la fel de dezamăgitoare ca și suma în sine. Ea se caracterizează prin lipsa oricărui angajament specific față de mecanismele de finanțare publică, cum ar fi granturile sau subvențiile, care sunt extrem de necesare pentru țările din sudul lumii.

În plus, nu sunt prevăzute obiective secundare pentru a finanța în mod adecvat acțiunile de atenuare a schimbărilor climatice și de adaptare la acestea și pentru a acoperi pierderile și daunele. Lipsa unei atenții speciale acordate adaptării la schimbările climatice, combinată cu un punerea unui accent disproporționat pe atenuare – finanțată în principal de băncile multilaterale de dezvoltare și de sectorul privat – demonstrează că, din 2009 și până în prezent, nu s-au desprins învățăminte: procesul de adaptare a fost semnificativ subfinanțat, acest lucru fiind agravat de lipsa de asumare a răspunderii și de lipsa de finanțare specifică pentru compensarea pierderilor și a daunelor.

În plus, deși acordul face referire la pierderi și daune, acestea sunt menționate doar în mod vag și superficial, în loc să fie integrate în mod relevant. Cadrul deschide, de asemenea, calea către o dependență puternică de finanțarea privată, inclusiv de parteneriatele public-privat, de investiții private cu riscuri reduse sprijinite din fonduri publice și de investiții complet private, care sunt încurajate în mod activ.

Ignorarea responsabilităților istorice

Dincolo de finanțarea insuficientă pe care o propune, acordul a scos la iveală fisuri profunde în diplomația în domeniul climei. Țările mai bogate au ignorat principiul responsabilității diferențiate, transferând o parte din sarcina financiară către țările vulnerabile, care sunt deja mult mai afectate de impactul schimbărilor climatice. Țări precum India, Cuba, Bolivia și Nigeria au dat glas mâniei lor, acuzând țările bogate că nu plătesc emisiile de gaze cu efect de seră pe care le-au generat de-a lungul timpului.

Această lipsă de asumare a responsabilității a dus la pierderea încrederii, tensiunile între țări atingând niveluri fără precedent în istoria negocierilor COP. Angajamentul actual de a aloca 300 miliarde USD este nesemnificativ în comparație cu cele 1 000 de miliarde USD care, conform estimărilor experților ONU, reprezintă investiția minimă necesară pentru țările în curs de dezvoltare (cu excepția Chinei) până în 2035.

Presiuni pentru încheierea unui acord care lasă de dorit

Cele mai sărace și mai vulnerabile națiuni din lume, inclusiv cele 45 de țări cel mai puțin dezvoltate și 40 de state insulare mici, au acceptat în cele din urmă acordul, sub o enormă presiune politică. Teama că nu se va ajunge la niciun acord, și în special ca o președinție Trump să amenințe progresele viitoare în domeniul climei, le-a forțat să accepte acest acord. Pentru multe țări, a fost vorba despre un compromis dureros: acceptarea unei finanțări insuficiente pentru a obține un ajutor imediat.

Prețul întârzierii

Acest „acord care lasă de dorit” nu este numai o grea lovitură pentru relațiile diplomatice; el va avea consecințe devastatoare pentru milioane de vieți omenești. Țările vulnerabile se află deja în situații-limită din cauza condițiilor meteorologice extreme, a creșterii nivelului mării și a deficitului de resurse. Guvernele din țările mai bogate trebuie să recunoască faptul că a investi acum în acțiunile de combatere a schimbărilor climatice va costa mult mai puțin decât a aștepta ca „nota de plată” pe care Natura ne-o prezintă să crească.

Rezultatul COP29 reprezintă o atenționare clară: criza climatică necesită acțiuni îndrăznețe și urgente, și dreptate pentru cei mai afectați de schimbările climatice. Fără asumarea de angajamente care să ducă la adevărate schimbări, nu vom face decât să adâncim, an după an, decalajul dintre Nord și Sud la nivel mondial, subminând însăși esența cooperării globale în domeniul climei.

În perspectiva COP30, este clar că lupta pentru justiția climatică este departe de a se fi încheiat.

Adélaïde Charlier este o activistă europeană în domeniul justiției climatice, în vârstă de 23 de ani, cunoscută drept cofondatoare a mișcării „Youth for Climate Belgium” și, în prezent, fondatoare a organizației „Bridge” (care urmărește crearea de legături între politica pentru tineret și politica în domeniul climei). Ea a fost, de asemenea, selecționată pentru lista Forbes 30under30 2024.