de Ionuț Sibian, membru CESE, România

În România, diverse organizații ale societății civile, printre care FONSS, Asociația Afterhills, Asociația Parentis și Asociația Grupul Zâmbetul Nostru, s-au alăturat Primăriei municipiului Iași pentru a înființa un centru pentru refugiații ucraineni care fug din calea războiului. Următoarea poveste, relatată de colega mea, Mihaela Muntean, este una dintre numeroasele experiențe emoționante pe care le-am trăit recent.

Prima refugiată care a ajuns la Centrul de asistență umanitară și socială pentru refugiați CTR Nicolina din Iași a fost Iovana, în vârstă de două săptămâni, micuță și tăcută în brațele mamei sale, care era, la rândul său, tăcută și palidă după ce a născut într-un adăpost și după o călătorie de 21 de zile Apoi a sosit Roman, tatăl bebelușului, mama sa și bunicul său în vârstă de 86 ani. Patru generații au coborît dintr-o mașină burdușită și s-au îndreptat încet spre recepție.

- De unde veniți?
- Harcov!
Cuvântul a răsunat dureros, de parcă cineva ar fi pronunțat o sentință de închisoare.

Nu deschisesem încă în mod oficial centrul, dar un coleg m-a sunat dintr-o vamă și m-a întrebat dacă îi putem primi, așa că i-am cazat în cele două etaje rezervate persoanelor vulnerabile.

Fetița se născuse la trei zile după ce au plecat de acasă, în plin război. Ce groază trebuie să fi simțit tânăra mamă! Inima lui Roman era cu siguranță sfâșiată între datoria de a lupta, pe de o parte, și cea de a proteja atâtea persoane vulnerabile, pe de alta.

Când au coborât din mașină cu bagajele, au spus că nu-și doresc decât să doarmă. După prima noapte mi-au spus că era atât de liniște în casa noastră. Dar fetița era neliniștită, iar bătrânul, a cărui vedere slăbise, nu vorbea cu nimeni. Cunoscuse războiul ca adolescent, iar acum, sprijinindu-se în baston, sub povara vârstei înaintate și cu o experiență de viață pe care n-o putea lăsa în urmă, se muta ursuz de pe o canapea pe alta.

În prima zi la centru, Iovana a primit o baie și un masaj de bebeluși, grație echipei noastre Parentis. De fapt, ne agitam cu toții în jurul lor. În dimineața următoare erau mai odihniți, după o noapte întreagă de somn, în care micuța nu s-a trezit nici ca să mănânce.

Au urmat câteva zile liniștite, cu o bunică volubilă și drăguță, cu o mamă discretă și plăcută și cu un nou-născut adorabil. Roman a sărit imediat în ajutorul altor refugiați, cu tot ce putea, simțind, probabil, că dă înapoi ceea ce primise. Împreună am spălat și am pus la uscat haine, am povestit verzi și uscate. Bătrânul s-a înseninat puțin cât să răspundă la salut și să apară punctual la masă.

Echilibrul s-a stricat din nou după câteva zile, când mama, soția și fetița lui Roman au încercat să plece în Belgia. La aeroport, au constatat că numai mama lui Roman putea pleca, căci soția sa nu avea pașaport biometric.

Nici nu-mi pot imagina ce a fost în inima femeii care și-a lăsat în urmă fiul, nepoata și tatăl. Când Roman s-a întors cu copilul în brațe, ne-am întristat cu toții. În cele din urmă, ei au găsit o soluție pentru ca tânăra mamă și fetița ei să poată pleca. Numai bărbații au rămas, tăcuți, descurajați, fiecare singur cu propriile gânduri și propria neputință. În curând erau din nou pe drum. Ei au lăsat în urma lor amintirea unui refugiat devenit coleg pentru puțin timp, bucuria trăită de noi toți în dimineața în care mama a spus că fetița s-a calmat și a dormit neîntoarsă și un bilețel de mulțumire scris de Roman, prin care își exprima enorma bucurie de a fi părtaș la minunea numită Iovana – copilul care a ținut cu încăpățânare să se nască în vreme ce alții mureau.