În urma războiului din Vietnam, comunitatea mondială a jurnaliștilor a înregistrat o tendință de „distanțare” în acoperirea mediatică a unui război, adică fără a susține o parte sau alta. Această nouă practică, diferită de cea anterioară, în care jurnalistul era integrat în armata unei țări, a fost considerată un pas uriaș în direcția obiectivității presei. Această evoluție a fost posibilă datorită dezvoltării economice a mass-mediei, dar și faptului că majoritatea conflictelor se desfășurau „departe” de sediile marilor agenții de presă. Erau războaie „străine”, prin urmare pentru jurnaliști era relativ ușor să ia distanță. Războiul din Ucraina a dat peste cap acest principiu și poate aduce, în viitorul apropiat, schimbări semnificative în funcționarea generală a mass-mediei și a relației sale cu societatea și cu statul.

În ceea ce privește comunicarea, războiul din Ucraina, care a început cu invazia Crimeei de către Rusia în 2014, s-a scăldat, încă de la început, într-o baie de minciuni. Mass-media internațională de anvergură mai mare sau mai mică a relatat despre „persecuțiile la care neonaziști îi supun pe rusofonii” din estul Ucrainei, oferind conducerii Kremlinului un pretext pentru a-și continua atrocitățile. Publicarea acestor reportaje nu a fost atât rezultatul activității deficitare a mass-mediei occidentale, cât al faptului că sistemul mediatic occidental nu era pregătit să facă față unui asemenea val de dezinformare, organizată și finanțată de Moscova. Moscova s-a folosit de libertățile lumii occidentale pentru a ataca tocmai aceste libertăți.

Atunci când s-a înțeles cum stau lucrurile, în special în ultimele trei luni, cei mai mulți dintre jurnaliștii străini s-au poziționat deschis de partea Ucrainei. Nu numai pentru că este vorba de o țară supusă unui atac neprovocat, ci și pentru că au înțeles că erau atacate toate acele principii și valori care stau – printre altele – la baza libertății de exprimare și a funcționării mass-mediei.

La prima vedere, această alegere ar putea fi privită ca „un pas înapoi” al comunității jurnalistice în raport cu angajamentul său de a fi obiectivă. Ca și cum un violator și victima sa ar putea fi prezentați „obiectiv” și „imparțial”. În acest război, s-a văzut mai bine ca oricând că adoptarea unei „distanțe egale” față de victimă și făptuitor joacă întotdeauna în favoarea celui din urmă.

A mai apărut și dilema alegerii între obiectivitate și etică. Oricât ar părea de ciudat, marele agenții de presă se confruntă încă cu această dilemă. Este vorba și despre măsura în care „Europa”, cel puțin în accepțiunea pe care ucrainenii o dau acestui cuvânt, este dispusă să-și apere libertățile, chiar dacă acest lucru implică un control mai strict al eventualelor încălcări ale acestora.

Societatea ucraineană, în special jurnaliștii din Ucraina, au înțeles, încă de acum opt ani, că, pentru Federația Rusă și, de acum înainte, pentru orice putere care va conspira împotriva principiilor și valorilor Europei, libertatea noastră de exprimare și instituția mass-media sunt un instrument de război. Un război împotriva noastră.

În acești opt ani, pe lângă faptul că au suferit o invazie militară, ucrainenii au fost prezentați ca responsabili sau co-responsabili de această situație. Au fost prezentați ca agresori când, de fapt, erau victime. Acest lucru a influențat, printre altele, desfășurarea conflictului: sancțiunile impuse Rusiei au fost reduse, a fost întârziată livrarea de echipamente militare către Ucraina etc. Iar dacă situația pare să se inverseze astăzi, acest lucru se datorează nu numai muncii jurnaliștilor care au demascat multe dintre minciunile grosolane ale Rusiei, ci și faptului că o parte dintre aceștia își redescoperă rolul în societate. Presa nu este doar un canal de informare fără coloană vertebrală, ci sistemul nervos central al societății, care ajută, printre altele, să se răspundă la o întrebare cheie: unde este binele și unde este răul?

Costas Onișenko

Costas Onișenko este jurnalist, corespondent pentru presa elenă, care locuiește și lucrează în Ucraina.