Jacques Delors, decedat la 27 decembrie 2023, va rămâne în istorie ca fiind cel mai mare, cel mai eficient și cel mai vizionar președinte al Comisiei Europene, un „părinte fondator” al Europei unite, așa cum au fost, cu mult timp înaintea lui, Jean Monnet și Robert Schuman.

Înaintea lui, președintele Comisiei era ceva mai mult decât un birocrat european; datorită lui această funcție a căpătat statutul, recunoscut apoi în mod unanim, omolog celui de șef de stat sau de guvern. În cursul mandatului său de zece ani, din 1985 până în 1995, datorită, printre altele, sprijinului acordat de cancelarul german Helmut Kohl și de președintele Franței, François Mitterrand, a impulsionat cu forță și fermitate procesul de integrare europeană. Primul său obiectiv la relansarea acestuia, imediat după asumarea mandatului, a fost de a transforma piața comună, bazată pe uniunea vamală, într-o veritabilă piață unică până în 1992. Apoi, în timp ce piața unică era încă în curs de realizare, și-a lansat celălalt mare proiect, cel al uniunii monetare, lucrând concomitent la extinderea competențelor comunitare (odată cu înființarea Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht).

A fost, totodată, primul care a abordat și „deficitul democratic” al Comunității, propunând și obținând competențe sporite pentru Parlamentul European, mai întâi prin procedura de cooperare (prevăzută în Actul Unic) și apoi (începând de la reforma de la Maastricht) prin codecizie, care a atribuit în cele din urmă un adevărat rol de colegiuitor Adunării de la Strasbourg în domeniile care fac obiectul deciziilor adoptate cu majoritate calificată în Consiliu.

Calea către obiectivul strategic al pieței unice a început cu două documente: raportul privind costul „non-Europei”, care a demonstrat avantajele economice ale eliminării barierelor de reglementare interne rămase, și o primă „Carte albă”, în care au fost identificate toate măsurile legislative (aproximativ 200) necesare pentru eliminarea acestor bariere.

Încă de la început, Delors a indicat consolidarea mecanismelor decizionale și a instituțiilor europene ca fiind instrumentul esențial pentru finalizarea proiectului. Prin urmare, a propus, prin Actul Unic European, o primă reformă reală a Tratatelor de la Roma din 1957 - prin care se instituiseră Comunitățile Europene (piața comună și Euratom) - și a convins statele membre să îl aprobe în 1987.

În continuare, Jacques Delors a jucat un rol esențial în redefinirea cadrului financiar comunitar, cu o creștere semnificativă a resurselor bugetare de până la 1,20 % din PIB-ul total al statelor membre prin „Pachetul Delors I” (1988-1992) și până la 1,27 % cu „Pachetul Delors II” (1993-1999), pe lângă creșterea considerabilă a fondurilor destinate „coeziunii economice și sociale” (politicile regionale și structurale), considerată ca fiind o contrapartidă necesară pentru unificarea pieței interne. Dar și mai importantă a fost modificarea sistemică a cadrului bugetar al Uniunii, care, de la o periodicitate anuală, a trecut la una pe termen mediu (șapte ani), începând cu cele două „pachete Delors”.

Se evita astfel repetarea anuală a negocierilor financiare extenuante dintre statele membre, care încetinea activitatea instituțiilor europene timp de mai multe luni pe an. Un alt element-cheie introdus de Delors în politicile europene a fost atenția acordată dimensiunii sociale (el a fost cel care, printre altele, a lansat „dialogul social” între întreprinderi, sindicate și instituțiile europene). Cu toate acestea, programul său social, care prevedea și armonizarea instrumentelor de protecție a lucrătorilor în caz de criză și de contracarare a presiunilor de delocalizare a activităților productive, este una dintre operele sale rămase neterminate.

Însă cea mai grea înfrângere a sa a fost cea legată de a doua „Carte albă”, privind „creșterea economică, ocuparea forței de muncă și competitivitatea”, lansată cu pompă în 1993 ca fiind ultimul proiect major al mandatului său. Era o propunere de revitalizare și stimulare a economiei (care urma să fie finanțată cu 20 de miliarde de EUR pe o perioadă de 20 de ani), bazată, printre altele, pe o emisiune de titluri de datorie comună (8 miliarde de EUR pe an), precum și pe contribuții de la bugetul comunitar și împrumuturi de la Banca Europeană de Investiții, pentru a sprijini construirea infrastructurii de transport și telecomunicații și o serie de alte inițiative economice și sociale (prefigurând astfel ceea ce, cu 20 de ani mai târziu, urma să fie „NextGenerationEU”, instrumentul instituit ca răspuns la criza provocată de pandemie).

Planul, salutat inițial de Consiliul European, a fost ulterior criticat și abandonat de miniștrii de finanțe ai UE. Parabola descendentă a deceniului lui Jacques Delors s-a încheiat cu un val de reflux în care era acuzat de ambiții exagerate, de iacobinism centralizator și de o reglementare excesivă. Ironia sorții, mai târziu s-au reluat unele dintre ideile sale, cum ar fi „rețelele transeuropene” sau programul „SURE” de sprijinire a sistemelor în cazul suspendării temporare a contractelor de muncă ale lucrătorilor în timpul crizei provocate de COVID-19.