Societățile noastre sunt mistuite de o boală invizibilă: precaritatea omniprezentă, din cauza căreia oamenii se simt profund neputincioși și la discreția unor forțe care îi depășesc, declară Albena Azmanova, profesoară universitară și autoare premiată, care a susținut un discurs programatic impresionant în timpul Săptămânii societății civile a CESE. În interviul acordat CESE Info, ea dezvăluie principalele cauze ale acestui flagel, inclusiv tendința de a acorda prioritate egalității în detrimentul stabilității economice.

În discursul dumneavoastră programatic din cadrul Săptămânii societății civile, ați evocat o epidemie a precarității, care se află la originea declinului libertăților politice. Ați descris-o ca pe o boală invizibilă care ne face să ne pierdem mințile. Ne puteți spune mai multe despre ceea ce înțelegeți prin „epidemia precarității”? Cum apare o astfel de epidemie?

Oamenii sunt din ce în ce mai exasperați, iar decesele cauzate de disperare – în special sinuciderile la locul de muncă – sunt în creștere în societățile prospere. Acesta este vârful cel mai dureros și, prin urmare, cel mai vizibil al unui iceberg uriaș, dar invizibil, de precaritate, cauzat de insecuritatea mijloacelor noastre de subzistență. Nu este vorba numai despre faptul că oamenii sunt indignați, și că încrederea în instituțiile politice este în scădere, deși auzim adesea aceste lucruri. Neîncrederea poate fi sănătoasă: de aici pornesc revendicările privind asumarea răspunderii. Furia poate fi productivă: ea poate stârni lupte pentru dreptate și poate duce la schimbări semnificative.

Boala de care suferă în prezent societățile noastre – adică ceea ce descriu în lucrările mele ca „precaritate omniprezentă” – are o natură diferită. Este un tip special de insecuritate, o deposedare masivă de orice capacitate, deoarece oamenii simt că sunt la discreția unor forțe pe care nu le pot controla.

Ca indivizi, resimțim precaritatea ca pe o incapacitate de a face față sarcinilor de zi cu zi din viața noastră. Sentimentul incapacității de a face față creează teama de a decădea, de a pierde ceea ce avem – locul de muncă, economiile, capacitatea de a reuși, sănătatea mentală. Prin urmare, problema nu este legată atât de sărăcie sau inegalitate, ci de pierderea resimțită sau anticipată, de teama de a decădea. Așa este resimțită precaritatea.

Societățile resimt precaritatea ca incapacitatea de a se autoguverna și de a gestiona adversitatea. Să ne gândim, de exemplu, la COVID-19. Cum a fost posibil ca societățile noastre prospere, strălucite din punct de vedere științific și sofisticate din punct de vedere instituțional să permită ca o problemă de sănătate publică, cauzată de un virus care nu era nici complet necunoscut, nici foarte letal, să devină o criză sanitară gravă, iar ulterior o criză economică și socială? Explicația este că guvernele noastre au redus investițiile publice, inclusiv în domeniul asistenței medicale.

Aceasta este o altă caracteristică a precarității. Ea este declanșată de politici specifice, de combinația neoliberală de piețe libere și economii deschise, în care deciziile se bazează pe rentabilitate. Pentru a asigura competitivitatea națională sau a UE pe piața mondială, în cadrul unei concurențe planetare pentru profit, elitele de centru-stânga și de centru-dreapta s-au grăbit să reducă atât siguranța locului de muncă (pentru a acorda întreprinderilor flexibilitatea care le-a făcut competitive), cât și cheltuielile cu serviciile publice. Acest lucru a însemnat că toată lumea avea mai multe responsabilități, dar mai puține resurse pentru a le îndeplini. Ni se cere să facem mai mult cu mai puține resurse.

Iată și un exemplu: Comisia Europeană solicită statelor să facă mai mult pentru justiția socială, însă le cere, totodată, să reducă cheltuielile. Această neconcordanță între responsabilitățile din ce în ce mai mari și resursele din ce în ce mai reduse duce la un sentiment de incertitudine și la îndoieli cu privire la capacitatea noastră de a face față. Nu este vorba de tipul sănătos de incertitudine care ne face dornici să ne avântăm în lume, să examinăm opțiunile de care dispunem, să ne asumăm riscuri sau să arătăm de ce suntem în stare. Este vorba, dimpotrivă, de o frică toxică, de teama de a-ți pierde mijloacele de subzistență și de anticiparea unui viitor mai sumbru.

În opinia dumneavoastră, care este cauza ascensiunii liderilor autoritari și a partidelor de dreapta? Cum evaluați libertățile democratice și respectarea valorilor fundamentale ale UE în Europa de astăzi?

Creșterea sprijinului acordat liderilor și partidelor autoritare de dreapta se datorează precarității generate politic.  Oamenii nu se simt în siguranță, așadar tânjesc după securitate și stabilitate; se simți deposedați de capacitatea de a acționa, și, ca atare, își pun toate speranțele în lideri puternici, care să ofere imediat stabilitate, dând dovadă de o mână de fier. De exemplu, astfel de lideri măresc cheltuielile militare și consolidează puterea poliției – așa cum este pe punctul de a face UE în prezent.

Temeliile unor astfel de acțiuni au fost puse anterior de partidele centriste, deoarece ele au fost cele care au agravat precaritatea societăților noastre, prin aplicarea principiilor neoliberale. În opinia mea, partidele de centru-stânga poartă o responsabilitate uriașă pentru această stare de fapt regretabilă. Deși democrația socială pretinde că vocația ei este să lupte pentru justiție, ea s-a axat pe combaterea unei singure forme de nedreptate: inegalitatea. Realitatea este că oamenii tânjesc după stabilitate economică – altfel spus, capacitatea de a-și gestiona viețile și de a-și planifica viitorul.

Gândiți-vă că am putea avea societăți perfect egalitare, dar în care există o mare precaritate – o astfel de societate nu poate fi numită o societate prosperă. În plus, oamenii nu sunt neapărat dornici să eradicheze inegalitățile dacă asta înseamnă să fie tratați ca niște perdanți care sunt despăgubiți (și umiliți) prin redistribuirea unei părți infime din bogăție: înainte de orice, ei nu doresc să fie perdanți.

În discursul dumneavoastră, ați vorbit și despre „Olimpiada victimizării”. Ați putea explica la ce vă referiți și de ce ar trebui, în viitor, să evităm victimizarea?

În ultimele cinci decenii, lupta împotriva discriminării a luat forma politicii identitare. Grupurile care au fost discriminate de-a lungul timpului au fost tratate ca „minorități protejate”, iar statutul lor a fost îmbunătățit prin măsuri de discriminare pozitivă, cum ar fi promovările selective și sistemele de cote. Atunci când acest lucru se întâmplă într-un context de precaritate omniprezentă, în care locurile de muncă de calitate și alte resurse sunt limitate, astfel de grupuri protejate încep să concureze între ele pentru aceste resurse limitate. Într-un astfel de climat, statutul de victimă devine un fel de atu: cu cât victimizarea percepută este mai amplă, cu atât mai puternică este revendicarea dreptului la protecție.

Pe de o parte, acest lucru creează animozitate între grupurile concurente, erodând solidaritatea. Pe de altă parte, niciunul dintre ele nu câștigă cu adevărat, deoarece rămân victime. În definitiv, statutul de victimă și faptul de a suferi o discriminare este tocmai ceea ce oferă motivul de a solicita protecție. Singurele câștigătoare ai acestui joc nemilos privind accesul la resurse și la protecție specială sunt elitele, care decid cu mărinimie cine beneficiază de patronajul lor. Rezultatul final este că grupurile deposedate de capacitatea de acționa se luptă între ele ca și când ar fi dușmani, în timp ce protectorii lor, elitele politice, câștigă și mai multă putere de pe urma acestor lupte. 

Având în vedere toate acestea, de ce este atât de importantă societatea civilă pentru menținerea democrației și a libertăților civile, pe care mulți dintre noi le considerăm de la sine înțelese? De ce societatea civilă, și nu alegerile democratice, reprezintă antidotul pentru abuzurile de putere?

Când votăm, suntem singuri. Resimțim dureros faptul că suntem privați de capacitatea de a acționa și frustrările pe care le generează insecuritatea și ne manifestăm această anxietate prin votul pe care îl acordăm. Așa se explică ascensiunea partidelor reacționare în cadrul unor alegeri libere și corecte. Societatea civilă este animată de o logică diferită și își extrage energia dintr-o sursă specială: sentimentul de apartenență. Când suntem alături unii de alții, uniți de legăturile unei cauze comune, nu suntem singuri, ne simțim mai puțin precari, mai puțin lipsiți de putere, deoarece ne putem baza pe sprijinul camarazilor noștri. Odată ce precaritatea se reduce, frica scade și ea și ne putem gândi la viitor, putem imagina proiecte de anvergură.

Albena Azmanova este profesoară de științe politice și sociale la City St George's, Universitatea din Londra, și codirectoare a revistei Emancipations. Ultima sa carte, „Capitalism on Edge” (2020), a câștigat numeroase premii, printre care Premiul Michael Harrington Book, pe care Asociația americană pentru științe politice îl acordă „unei lucrări remarcabile care arată cum poate fi pusă cunoașterea în slujba luptei pentru o lume mai bună”.