Societățile noastre sunt mistuite de o boală invizibilă: precaritatea omniprezentă, din cauza căreia oamenii se simt profund neputincioși și la discreția unor forțe care îi depășesc, declară Albena Azmanova, profesoară universitară și autoare premiată, care a susținut un discurs programatic impresionant în timpul Săptămânii societății civile a CESE. În interviul acordat CESE Info, ea dezvăluie principalele cauze ale acestui flagel, inclusiv tendința de a acorda prioritate egalității în detrimentul stabilității economice.
Societățile noastre sunt mistuite de o boală invizibilă: precaritatea omniprezentă, din cauza căreia oamenii se simt profund neputincioși și la discreția unor forțe care îi depășesc, declară Albena Azmanova, profesoară universitară și autoare premiată, care a susținut un discurs programatic impresionant în timpul Săptămânii societății civile a CESE. În interviul acordat CESE Info, ea dezvăluie principalele cauze ale acestui flagel, inclusiv tendința de a acorda prioritate egalității în detrimentul stabilității economice.
În discursul dumneavoastră programatic din cadrul Săptămânii societății civile, ați evocat o epidemie a precarității, care se află la originea declinului libertăților politice. Ați descris-o ca pe o boală invizibilă care ne face să ne pierdem mințile. Ne puteți spune mai multe despre ceea ce înțelegeți prin „epidemia precarității”? Cum apare o astfel de epidemie?
Oamenii sunt din ce în ce mai exasperați, iar decesele cauzate de disperare – în special sinuciderile la locul de muncă – sunt în creștere în societățile prospere. Acesta este vârful cel mai dureros și, prin urmare, cel mai vizibil al unui iceberg uriaș, dar invizibil, de precaritate, cauzat de insecuritatea mijloacelor noastre de subzistență. Nu este vorba numai despre faptul că oamenii sunt indignați, și că încrederea în instituțiile politice este în scădere, deși auzim adesea aceste lucruri. Neîncrederea poate fi sănătoasă: de aici pornesc revendicările privind asumarea răspunderii. Furia poate fi productivă: ea poate stârni lupte pentru dreptate și poate duce la schimbări semnificative.
Boala de care suferă în prezent societățile noastre – adică ceea ce descriu în lucrările mele ca „precaritate omniprezentă” – are o natură diferită. Este un tip special de insecuritate, o deposedare masivă de orice capacitate, deoarece oamenii simt că sunt la discreția unor forțe pe care nu le pot controla.
Ca indivizi, resimțim precaritatea ca pe o incapacitate de a face față sarcinilor de zi cu zi din viața noastră. Sentimentul incapacității de a face față creează teama de a decădea, de a pierde ceea ce avem – locul de muncă, economiile, capacitatea de a reuși, sănătatea mentală. Prin urmare, problema nu este legată atât de sărăcie sau inegalitate, ci de pierderea resimțită sau anticipată, de teama de a decădea. Așa este resimțită precaritatea.
Societățile resimt precaritatea ca incapacitatea de a se autoguverna și de a gestiona adversitatea. Să ne gândim, de exemplu, la COVID-19. Cum a fost posibil ca societățile noastre prospere, strălucite din punct de vedere științific și sofisticate din punct de vedere instituțional să permită ca o problemă de sănătate publică, cauzată de un virus care nu era nici complet necunoscut, nici foarte letal, să devină o criză sanitară gravă, iar ulterior o criză economică și socială? Explicația este că guvernele noastre au redus investițiile publice, inclusiv în domeniul asistenței medicale.
Aceasta este o altă caracteristică a precarității. Ea este declanșată de politici specifice, de combinația neoliberală de piețe libere și economii deschise, în care deciziile se bazează pe rentabilitate. Pentru a asigura competitivitatea națională sau a UE pe piața mondială, în cadrul unei concurențe planetare pentru profit, elitele de centru-stânga și de centru-dreapta s-au grăbit să reducă atât siguranța locului de muncă (pentru a acorda întreprinderilor flexibilitatea care le-a făcut competitive), cât și cheltuielile cu serviciile publice. Acest lucru a însemnat că toată lumea avea mai multe responsabilități, dar mai puține resurse pentru a le îndeplini. Ni se cere să facem mai mult cu mai puține resurse.
Iată și un exemplu: Comisia Europeană solicită statelor să facă mai mult pentru justiția socială, însă le cere, totodată, să reducă cheltuielile. Această neconcordanță între responsabilitățile din ce în ce mai mari și resursele din ce în ce mai reduse duce la un sentiment de incertitudine și la îndoieli cu privire la capacitatea noastră de a face față. Nu este vorba de tipul sănătos de incertitudine care ne face dornici să ne avântăm în lume, să examinăm opțiunile de care dispunem, să ne asumăm riscuri sau să arătăm de ce suntem în stare. Este vorba, dimpotrivă, de o frică toxică, de teama de a-ți pierde mijloacele de subzistență și de anticiparea unui viitor mai sumbru.
În opinia dumneavoastră, care este cauza ascensiunii liderilor autoritari și a partidelor de dreapta? Cum evaluați libertățile democratice și respectarea valorilor fundamentale ale UE în Europa de astăzi?
Creșterea sprijinului acordat liderilor și partidelor autoritare de dreapta se datorează precarității generate politic. Oamenii nu se simt în siguranță, așadar tânjesc după securitate și stabilitate; se simți deposedați de capacitatea de a acționa, și, ca atare, își pun toate speranțele în lideri puternici, care să ofere imediat stabilitate, dând dovadă de o mână de fier. De exemplu, astfel de lideri măresc cheltuielile militare și consolidează puterea poliției – așa cum este pe punctul de a face UE în prezent.
Temeliile unor astfel de acțiuni au fost puse anterior de partidele centriste, deoarece ele au fost cele care au agravat precaritatea societăților noastre, prin aplicarea principiilor neoliberale. În opinia mea, partidele de centru-stânga poartă o responsabilitate uriașă pentru această stare de fapt regretabilă. Deși democrația socială pretinde că vocația ei este să lupte pentru justiție, ea s-a axat pe combaterea unei singure forme de nedreptate: inegalitatea. Realitatea este că oamenii tânjesc după stabilitate economică – altfel spus, capacitatea de a-și gestiona viețile și de a-și planifica viitorul.
Gândiți-vă că am putea avea societăți perfect egalitare, dar în care există o mare precaritate – o astfel de societate nu poate fi numită o societate prosperă. În plus, oamenii nu sunt neapărat dornici să eradicheze inegalitățile dacă asta înseamnă să fie tratați ca niște perdanți care sunt despăgubiți (și umiliți) prin redistribuirea unei părți infime din bogăție: înainte de orice, ei nu doresc să fie perdanți.
În discursul dumneavoastră, ați vorbit și despre „Olimpiada victimizării”. Ați putea explica la ce vă referiți și de ce ar trebui, în viitor, să evităm victimizarea?
În ultimele cinci decenii, lupta împotriva discriminării a luat forma politicii identitare. Grupurile care au fost discriminate de-a lungul timpului au fost tratate ca „minorități protejate”, iar statutul lor a fost îmbunătățit prin măsuri de discriminare pozitivă, cum ar fi promovările selective și sistemele de cote. Atunci când acest lucru se întâmplă într-un context de precaritate omniprezentă, în care locurile de muncă de calitate și alte resurse sunt limitate, astfel de grupuri protejate încep să concureze între ele pentru aceste resurse limitate. Într-un astfel de climat, statutul de victimă devine un fel de atu: cu cât victimizarea percepută este mai amplă, cu atât mai puternică este revendicarea dreptului la protecție.
Pe de o parte, acest lucru creează animozitate între grupurile concurente, erodând solidaritatea. Pe de altă parte, niciunul dintre ele nu câștigă cu adevărat, deoarece rămân victime. În definitiv, statutul de victimă și faptul de a suferi o discriminare este tocmai ceea ce oferă motivul de a solicita protecție. Singurele câștigătoare ai acestui joc nemilos privind accesul la resurse și la protecție specială sunt elitele, care decid cu mărinimie cine beneficiază de patronajul lor. Rezultatul final este că grupurile deposedate de capacitatea de acționa se luptă între ele ca și când ar fi dușmani, în timp ce protectorii lor, elitele politice, câștigă și mai multă putere de pe urma acestor lupte.
Având în vedere toate acestea, de ce este atât de importantă societatea civilă pentru menținerea democrației și a libertăților civile, pe care mulți dintre noi le considerăm de la sine înțelese? De ce societatea civilă, și nu alegerile democratice, reprezintă antidotul pentru abuzurile de putere?
Când votăm, suntem singuri. Resimțim dureros faptul că suntem privați de capacitatea de a acționa și frustrările pe care le generează insecuritatea și ne manifestăm această anxietate prin votul pe care îl acordăm. Așa se explică ascensiunea partidelor reacționare în cadrul unor alegeri libere și corecte. Societatea civilă este animată de o logică diferită și își extrage energia dintr-o sursă specială: sentimentul de apartenență. Când suntem alături unii de alții, uniți de legăturile unei cauze comune, nu suntem singuri, ne simțim mai puțin precari, mai puțin lipsiți de putere, deoarece ne putem baza pe sprijinul camarazilor noștri. Odată ce precaritatea se reduce, frica scade și ea și ne putem gândi la viitor, putem imagina proiecte de anvergură.
Albena Azmanova este profesoară de științe politice și sociale la City St George's, Universitatea din Londra, și codirectoare a revistei Emancipations. Ultima sa carte, „Capitalism on Edge” (2020), a câștigat numeroase premii, printre care Premiul Michael Harrington Book, pe care Asociația americană pentru științe politice îl acordă „unei lucrări remarcabile care arată cum poate fi pusă cunoașterea în slujba luptei pentru o lume mai bună”.
Inițiativa cetățenească europeană „My Voice, My Choice” pledează pentru avorturi sigure și accesibile pentru toate femeile din întreaga UE. Lansată în aprilie 2024 și coordonată de Institutul sloven „8 Martie”, inițiativa a reușit să obțină peste un milion de semnături cu mult înainte de termenul-limită. CESE Info a discutat cu organizatorii despre urgența campaniei lor în climatul politic actual, în care femeile pierd din ce în ce mai mult controlul asupra drepturilor lor reproductive.
Inițiativa cetățenească europeană „My Voice, My Choice” pledează pentru avorturi sigure și accesibile pentru toate femeile din întreaga UE. Lansată în aprilie 2024 și coordonată de Institutul sloven „8 Martie”, inițiativa a reușit să obțină peste un milion de semnături cu mult înainte de termenul-limită. CESE Info a discutat cu organizatorii despre urgența campaniei lor în climatul politic actual, în care femeile pierd din ce în ce mai mult controlul asupra drepturilor lor reproductive.
Ce v-a determinat să lansați inițiativa My Voice, My Choice și care este obiectivul dumneavoastră final?
Am început să ne gândim la o campanie care să protejeze drepturile în materie de avort în Europa în urmă cu aproape trei ani, când decizia în cauza Roe vs Wade a fost anulată, în SUA. Astfel, peste noapte, femeile din SUA și-au pierdut dreptul constituțional la avort; am simțit imediat că trebuie să protejăm acest drept în Europa. Femeile din Polonia mor în spitale din cauza interzicerii aproape totale a avorturilor. Ele au organizat cele mai mari proteste pentru drepturile în materie de avort din ultimii ani. Și femeile din Malta pot în continuare să ajungă la închisoare dacă avortează. În acest an, Giorgia Meloni a acordat grupurilor antiavort permisiunea de a protesta în interiorul clinicilor de avort și de a hărțui femeile care încearcă să facă avort. Peste 20 de milioane de femei din Europa nu au acces la avort.
Acesta este motivul pentru care am început campania My Voice, My Choice. Am colaborat la propunerea noastră cu o echipă de avocați internaționali și am format o rețea puternică cu organizații din întreaga Europă.
Obiectivul nostru este de a proteja drepturile în materie de avort la nivelul UE și de a îmbunătăți accesul la avort pentru femeile care, în prezent, trebuie să călătorească în alte țări din cauza interdicțiilor de avort (cum ar fi femeile din Malta și Polonia) sau din cauza unei rate ridicate a obiecțiilor pe motive de conștiință (după cum s-a văzut în Italia și Croația) sau pur și simplu nu își permit în prezent să facă avort (în țări precum Germania sau Austria).
Climatul politic actual explică perfect motivul urgenței campaniei noastre. Trebuie să ne unim și să demonstrăm că majoritatea oamenilor susțin dreptul la avort și se opun restricțiilor privind libertatea reproductivă. Majoritatea europenilor sprijină dreptul la avort – trebuie să fim uniți pentru a proteja acest drept.
Ce măsuri concrete solicitați Comisiei Europene? Cum pot fi ele realizate, având în vedere că sănătatea este o competență a statelor membre?
Propunem Comisiei Europene să instituie un mecanism financiar care să funcționeze ca un mecanism de participare pentru statele membre, care să acopere costul procedurilor de avort și care să funcționeze în mod similar cu programele de prevenire și tratare a cancerului.
Ideea este ca orice persoană care trebuie să călătorească în altă țară pentru un avort – din cauza restricțiilor severe din propria țară sau a obiecțiilor pe motive de conștiință – să nu plătească din propriul buzunar pentru procedura de avort. În prezent, mii de femei călătoresc în alte țări în care plătesc uneori mii de euro pentru procedură. Nu toată lumea își poate permite acest lucru.
Chiar dacă avortul nu intră în sfera de competență a Comisiei Europene, programele financiare legate de asistența medicală se înscriu în această competență, motiv pentru care am putut să înregistrăm această ICE.
De ce ați ales să urmăriți acest lucru prin intermediul unei ICE? Cât de încrezători sunteți că Comisia va răspunde favorabil?
Organizația noastră slovenă, Institutul „8 Martie”, care coordonează campania „My Voice, My Choice”, are o vastă experiență în ceea ce privește inițiativele civile naționale, colectarea semnăturilor și referendumurile. Prin intermediul mecanismului de inițiativă civilă națională, am schimbat deja cu succes 15 legi în Slovenia și am câștigat două referendumuri naționale. Acesta este motivul pentru care am dorit să găsim un instrument similar pentru democrația directă la nivelul UE. Astfel ne-am familiarizat cu ICE. Am dorit să realizăm o schimbare directă care să aibă un impact de durată asupra drepturilor reproductive pentru toți cetățenii Europei și de aceea am decis să începem să colectăm semnături.
Pe parcursul campaniei, am obținut sprijin politic din partea tuturor grupurilor politice de centru-stânga din Parlamentul European, am primit sprijin din partea unor politicieni remarcabili de la nivel național din multe state membre ale UE și avem legături bune și relații stabile cu comisarii europeni. Sperăm că ei vor asculta vocea a peste 1,2 milioane de cetățeni care susțin inițiativa noastră.
Cum ați reușit să mobilizați cetățeni din diferite țări ale UE pentru a vă sprijini inițiativa și a vă ajuta la colectarea semnăturilor? Ce canale utilizați pentru a vă transmite mesajul?
Pe parcursul campaniei, am construit o rețea puternică de peste 300 de organizații și am creat o comunitate frumoasă de peste 2 000 de voluntari din întreaga Europă. Am dorit să fim prezenți pe străzile orașelor și satelor europene, voluntarii noștri fiind pregătiți să strângă semnături. Am reușit să creăm o prezență online puternică pe Instagram, dar utilizăm și diferite canale, cum ar fi Facebook, TikTok, YouTube, Bluesky, X și alte platforme de comunicare socială.
Ați depășit pragul de un milion necesar pentru o ICE reușită cu o lună înainte de termenul de strângere de semnături. Ce fel de feedback și sprijin, inclusiv sprijin financiar, ați primit până în prezent?
Am reușit să obținem un milion de semnături în decembrie, după nouă luni de strâns semnături, și am închis campania de colectare a semnăturilor cu 1,2 milioane de semnături înainte de termenul-limită.
Am reușit să colectăm semnăturile cu ajutorul rețelei și al comunității noastre, dar am solicitat, de asemenea, diferite oportunități de finanțare pe parcursul campaniei noastre pentru a o susține. „My Voice, My Choice” a câștigat și premiul Societății slovene de sociologie și a fost propus pentru Premiul „SozialMarie”. De asemenea, am obținut sprijinul tuturor grupurilor politice de centru-stânga din Parlamentul European și sprijinul individual din partea mai multor deputați în Parlamentul European, a vicepreședintelui Parlamentului European, Nicolae Ștefănuță, a senatoarei franceze Melanie Vogel, a președintei slovene, Nataša Pirc Musar și a prim-ministrului Robert Golob. Mulți activiști și persoane din diferite țări ale UE sprijină, de asemenea, campania, cum ar fi Luisa Neubauer din Germania și Alice Coffin din Franța.
My Voice, My Choice este o inițiativă care evoluează către una dintre cele mai mari mișcări feministe din Europa. Ea include peste 300 de organizații, nenumărați susținători și voluntari dedicați din întreaga UE care colaborează pentru a asigura avortul în condiții de siguranță și accesibil în Uniunea Europeană.
Display date
8 months 2 weeks ago
Calea către următorul cadru financiar multianual post-2027
La începutul lunii martie a acestui an am părăsit Kievul cu inima foarte grea. Mă îndreptam spre Franța, unde urma să asist la un simpozion de două zile dedicat Ucrainei. Nu am putut participa, așadar, la o importantă ceremonie care avea loc la Kiev. Prietena noastră, poeta Svitlana Povaliaeva, se afla în Maidan, piața centrală a capitalei, unde organiza o ceremonie de ultim omagiu adus fiului său cel mare, Vasil, care, la vârsta de 28 ani, a căzut pe câmpul de luptă. Fratele mai mic al acestuia, Roman, a fost ucis în bătălia din vara anului 2022, pe când era eliberată regiunea Harkov. Avea 24 de ani.
La începutul lunii martie a acestui an am părăsit Kievul cu inima foarte grea. Mă îndreptam spre Franța, unde urma să asist la un simpozion de două zile dedicat Ucrainei. Nu am putut participa, așadar, la o importantă ceremonie care avea loc la Kiev. Prietena noastră, poeta Svitlana Povaliaeva, se afla în Maidan, piața centrală a capitalei, unde organiza o ceremonie de ultim omagiu adus fiului său cel mare, Vasil, care, la vârsta de 28 ani, a căzut pe câmpul de luptă. Fratele mai mic al acestuia, Roman, a fost ucis în bătălia din vara anului 2022, pe când era eliberată regiunea Harkov. Avea 24 de ani.
Am urcat în tren cu un nod în stomac. Îmi lăsasem acasă cei trei copii. Nu era prima oară de la începutul războiului când plecam pentru câteva zile în străinătate. De această dată eram însă copleșită de spaimă.
Știam că nu o să primesc nicio alertă pe telefon în cazul unei amenințări cu rachete balistice rusești. Aveam să fiu, timp de câteva zile, la 2 000 de kilometri de casă, fără să știu dacă fiicele mele sunt în siguranță. Era insuportabil.
Dacă sistemul de avertizare risca să nu funcționeze era pentru că Statele Unite întrerupseseră furnizarea de informații Ucrainei, inclusiv pentru detectarea timpurie a rachetelor balistice lansate de pe teritoriul rus. SUA suspendase și ajutorul militar, mergând până la blocarea echipamentelor deja trimise în Polonia.
Câteva zile mai târziu, m-am întors în Ucraina. Cât lipsisem, avuseseră loc negocieri între delegația ucraineană, cea americană și cea saudită. Ucraina era pregătită pentru o încetare totală și imediată a focului – dacă și Rusia era la fel de pregătită. Donald Trump era mulțumit. Transmiterea de informații americane a fost reluată, la fel ca și ajutorul militar convenit în timpul administrației Biden.
A dispărut însă încrederea. Odată trădat, este greu să te prefaci că totul este în ordine.
Oare și Europa are aceeași senzație de trădare? S-a sfârșit era cadrului de securitate oferit de NATO sub conducerea americană. Susținătorii mișcării MAGA ne întorc spatele. Ei încearcă să reducă la minimum prezența militară și umanitară în Europa, ajutând, în schimb, la ieșirea Rusiei, țară agresoare, din izolarea sa diplomatică și economică.
Trump vrea să obțină o încetare a focului în Ucraina cât mai repede și indiferent în ce condiții, pentru că nu dă importanță situației dificile a Ucrainei. El nu vrea decât să reducă la minimum costurile pentru bugetul SUA. SUA nu mai participă la reuniuni precum cele care au avut loc la baza militară Ramstein, iar pentru anul curent nu mai este planificată nicio altă asistență militară din partea SUA.
Obținerea păcii cu prețul înfrângerii Ucrainei nu afectează în niciun fel administrația SUA. Trimișii Steve Witkoff și Keith Kellogg au prezentat planuri de divizare a Ucrainei în două sau trei zone – o imagine în oglindă a situației Germaniei naziste de după război. Ca și cum Ucraina ar fi agresorul și ar fi pierdut războiul.
Europa este însă și ea amenințată. Dacă Trump intenționează să reducă trupele americane din Europa și cere din partea fiecărei țări membre a NATO o contribuție de 5 % din PIB la bugetul de apărare este pentru că el consideră că apărarea Europei este o problemă europeană.
Rusia stă și observă. Pentru Rusia, NATO fără conducere americană nu este nici forță de apărare, nici factor de descurajare. Cât ar dura crearea unei „Europe a apărării” capabile să își asigure singură propria securitate? Dacă această întrebare vi se pare prea abstractă, încercați să răspundeți la următoarea: cine dintre europeni va merge să apere țările baltice dacă Rusia lansează un atac după exercițiile militare pe care le-a efectuat în Belarus în septembrie 2025?
După ce a fost trădată de America, Europa are o alegere clară de făcut: să apere astăzi Ucraina ca și cum s-ar apăra pe sine sau să înfrunte mâine, pe propriul teritoriu, armata rusă. Lupta nu va fi ușoară, dar nimic nu este pierdut dinainte.
La sfârșitul lunii martie mi-a atras atenția un sondaj de opinie publică din Ucraina. Peste 80 % dintre ucraineni sunt pregătiți să continue lupta împotriva Rusiei, chiar și fără sprijin din partea SUA.
Rămâne de văzut câți europeni vor fi alături de noi.
După trădarea comisă de Statele Unite, este limpede că Europa are astăzi de ales între două opțiuni: fie să apere Ucraina, apărându-se astfel pe sine, fie să dea piept mâine cu armata rusă pe teritoriul său. Această luptă nu va fi ușoară, dar nicio luptă nu este pierdută înainte de a începe. Rămâne de văzut câți europeni vor fi alături de noi, scrie invitata noastră surpriză, jurnalista ucraineană Tetiana Ogarkova.
După trădarea comisă de Statele Unite, este limpede că Europa are astăzi de ales între două opțiuni: fie să apere Ucraina, apărându-se astfel pe sine, fie să dea piept mâine cu armata rusă pe teritoriul său. Această luptă nu va fi ușoară, dar nicio luptă nu este pierdută înainte de a începe. Rămâne de văzut câți europeni vor fi alături de noi, scrie invitata noastră surpriză, jurnalista ucraineană Tetiana Ogarkova.
Tetiana Ogarkova este jurnalistă și eseistă ucraineană, specialistă în literatură și locuiește în Kiev.Este coordonatoarea departamentului internațional din cadrul Ukrainian Crisis Media Center și coprezentatoare a podcastului „Explaining Ukraine”. Ea este, de asemenea, lector universitar la Universitatea Mohila din Kiev și doctor în litere la Universitatea Paris-XII Val-de-Marne.
Display date
8 months 2 weeks ago
Investiții și reforme pentru competitivitate și o uniune a piețelor de capital
