Niciodată de când am venit pe lume, acum 40 de ani, la 28 martie 1981, cuvântul „esențial” nu a fost atât de des asociat cu cuvântul „cultură” ca în această perioadă de criză sanitară și, de aici, economică. Este clar că multe dintre paradigmele actuale se vor schimba. Provocările sunt și vor fi profunde în toate domeniile societății.
Așadar, acest cuvânt, „esențial”, a intrat în scenă în momentul în care noi, lucrătorii din cultură, am fost plasați în categoria celor „neesențiali”. Și pentru că am fost clasificați drept „neesențiali”, s-a născut o mișcare, de neoprit, care capătă inexorabil contururi tot mai clare și proporții tot mai mari.
Și iată, dincolo de orice așteptări, lumea artei și a culturii, după ce nu i s-a mai dat nicio atenție și a fost pusă pe butuci, reapare într-o lumină ciudată, sau mai curând amară decât ciudată.
Lucrez în domeniul culturii. Cultura mă hrănește și creez cultură. Sunt actriță, cântăreață, regizoare, autoare, profesoară de teatru și de limba franceză, editoare de teatru francofon belgian, organizatoare a unui festival, și mă pasionează artele plastice, scenografia și arta mișcării și a dansului. Și nu mă tem să îmi suflec mânecile pentru a da cu sapa și a trece, uneori, „la munca de jos”. O muncă devalorizată în ochii societății noastre. Nu mă tem de muncă. Ea m-a făcut ceea ce sunt. Este valoarea cea mai importantă pe care mi-au transmis-o părinții mei. Dar cultura este, pentru mine, un al treilea părinte. Sunt o construcție finalizată prin cultură. Ea a fost cimentul acestei construcții și a produs totodată convulsii profunde: evoluții, revoluții interioare și mari tulburări, cultura mi-a deschis mintea și, mai ales, inima. Cele mai frumoase călătorii din viața mea au fost minutele sacre ale unei violoncel de sunetul căruia mi-am suspendat emoțiile, un Shakespeare care dansează în aburul sufletelor visătoare, tablouri nesfârșite, cu adâncimi de nepătruns, pe un perete sau într-un muzeu. Ca să nu mai vorbim de minunata lume a teatrului, care nu se rezumă la o scenă și un text, este un univers pe cât de divers, pe atât de complex, mergând de la marionetă la improvizație, trecând prin arta rostirii și a mișcării corporale. Teatrul este tot atât de bogat în discipline și ramuri ca medicina.
De un an, se știe, suntem pe linie moartă. Suferința, în meseria noastră, este fără margini. Suferința morală, în primul rând, apoi suferința economică, ca urmare a întreruperii activităților în sectorul spectacolelor, aflat într-o criză financiară profundă. Profesiile din acest sector sunt prea puțin cunoscute, dar spectrul este larg. Autori, regizori, actori, costumieri, dramaturgi, tehnicieni de lumină și sunet, producători de decoruri, scenografi, machieuri, asistenți și toate meseriile legate de preproducție și postproducție: difuzare, comunicare, promovare, întâmpinarea publicului, rezervări, și lista poate continua.
Să nu uităm și aspectul poate cel mai important, suferința publicului, a oamenilor. Publicul, limitat în prezent la Netflix sau cărți, se refugiază prea repede în imagini, această ofertă culturală facilă și unică. Singura opțiune care i se oferă este izolarea, imposibilitatea comunicării și a deschiderii, a râsului sau a visului împărtășit, a călătoriei pe alt tărâm, așezat cuminte pe catifeaua roșie a unui scaun în sala de spectacol.
Faptul că nu mai învățăm nimic, căci cultura ne învață cel mai mult despre viață, este iarăși o sursă de suferință!
Cuvântul „esențial” este acum o etichetă asociată profesiilor din cultură prin nedreapta lui aplicare cu sens negativ culturii, ca „neesențială”, de către cei care ne conduc. Departe de a mă revolta astăzi, am această speranță nebună - așa cum este orice speranță -, această speranță de neclintit că, nu peste mult timp și pentru totdeauna, da, pentru totdeauna, când se va mai rosti cuvântul „cultură”, se va rosti, înainte de orice altceva, și cuvântul „esențial”.
Astfel, dorind să ne îngroape, ne-au făcut să încolțim, suntem într-un proces de germinare a culturii mai viu ca niciodată. Viitorul va confirma acest lucru, cred asta cu înverșunare, am această convingere. După ce ieșim din această criză, nimic din ce înseamnă cultură nu va mai fi vreodată devalorizat.
Aurélie Vauthrin-Ledent