Măsurile adoptate de mai multe țări europene în numele sănătății ar putea provoca o victimă colaterală: statul de drept
Dacă izbucnirea pandemiei de COVID-19, în februarie-martie 2020, a fost o surpriză pentru toată lumea și a necesitat măsuri improvizate și de urgență, astăzi nu mai este cazul. Se pot explica măsurile drastice de limitare a acestei crize sanitare. Însă acestea trebuie să fie mai bine anticipate și, mai ales, mai bine controlate din punct de vedere democratic. Lucrurile stau altfel deocamdată.
De cele mai multe ori, măsurile sunt luate din mers, de către guverne, după întruniri ale consiliilor de apărare sau ale altor comitete de consultare, a căror componență rămâne misterioasă, fără consultare reală (în sensul unei informări prealabile, cu o perioadă de reflecție) a partenerilor (sociali, economici, politici) și fără decizia parlamentului național.
Anumite principii fundamentale - care decurg din Convenția europeană a drepturilor omului (CEDO) sau din Carta drepturilor fundamentale - sunt astfel, în mod clar, „lăsate la o parte” pe o perioadă nedeterminată. Libertatea de întrunire și de asociere (articolul 11 din CEDO) este încălcată și sever restricționată. Dreptul de a exprima o opinie — prin moduri de exprimare precum cinematografia, teatrul — este interzis. Libertatea de circulație este restricționată în mod semnificativ: interdicție de circulație după ora 18:00 (în Franța), autorizații pentru a ieși din țară (în Belgia) etc. Libertatea de a-și manifesta religia (art. 9 CEDO), dreptul la educație și dreptul de a exercita o activitate profesională (art. 14 și 15 din cartă) sunt drastic limitate, fără a menționa dreptul la respectarea vieții private și a vieții de familie (art. 8 CEDO).
De îndată ce sunt luate, aceste decizii sunt aplicate imediat, empiric, în mare parte după criterii arbitrare. Ce constituie o necesitatea imperioasă de trecere a unei frontiere și ce nu? Sau ce este un motiv esențial și ce nu este? Responsabilitatea acestor verificări le revine autorităților polițienești sau unor simpli funcționari ai companiilor aeriene. O situație extrem de delicată.
Instanțele europene sunt prea puțin consultate. Astfel, reintroducerea anumitor controale la frontieră nu a fost notificată de Paris Comisiei Europene, astfel cum se prevede în Codul Schengen. La fel, măsurilor belgiene, extrem de discriminatorii, împotriva angajatorilor europeni, executivul european le-a răspuns cu o șoaptă abia auzită.
În ceea ce privește parlamentele naționale, ca și Parlamentul European, ele par paralizate sub presiunea crizei. Toți se tem ca, făcând apel la respectarea legii, să nu apară ca un obstacol în calea a ceea ce a devenit o cauză națională în situație de război, lupta împotriva epidemiei. Cu toate acestea, nu ne aflăm în război. De altfel, guvernele nu au recurs în niciun moment la această posibilitate din arsenalul lor constituțional, care este în cele din urmă suficient reglementată.
Nici măcar clauza derogatorie a Convenției europene a drepturilor omului, celebrul articol 15, nu a fost invocată, decât de câteva țări. Vechile democrații ale continentului nu au îndrăznit, din motive simbolice, o adevărată „punere în carantină”, după formula lui Frédéric SUDRE, profesor emerit al Universității din Montpellier, unul dintre cei mai buni specialiști ai CEDO.
Devierile de la principiile democrației, atacurile împotriva statului de drept sunt, desigur, pentru moment, tolerate de populație, Ceea ce nu înseamnă că nu provoacă daune, deocamdată invizibile. Acestea ar putea duce la accese de furie, pe cât de imprevizibile, pe atât de violente. Cu prilejul următoarelor alegeri, ele ar putea duce la alunecări către populismul cel mai virulent. Și, mai presus de toate, ar putea oferi argumente solide opozanților unității europene, atât în interiorul, cât și în afara Uniunii. Comportamentul Rusiei față de șeful diplomației europene, Josep Borrell, în vizită la Moscova, la 5 februarie, nu este un fenomen secundar. Este timpul să luăm măsuri.
Nicolas Gros-Verheyde
Redactor-șef al blogului B2 – bruxelles2.eu