Totul a început la graniță. La scurt timp după ce a izbucnit războiul din Ucraina, m-am dus la punctul de trecere a frontierei – la acea vreme nu încă în scopuri profesionale, ci pentru a distribui ajutoare umanitare. În acel moment, peste graniță se revărsa un puhoi de oameni – mai ales de femei și copii; toate planurile lor de până atunci se prăbușiseră brusc, de la o zi la alta.
Am văzut femei care reușiseră să-și îndese toate lucrurile într-un singur rucsac și care merseseră pe jos zeci de kilometri până la graniță, împingând cărucioare cu copii. Ele își lăsaseră soții și fiii în țară și nu știau unde vor dormi în acea noapte sau cine le va oferi un adăpost.
După ceva vreme, m-am dus din nou în Ucraina, de data aceasta ca jurnalistă, ca să arăt cum schimbă războiul viețile oamenilor.
Am auzit povestea Innei din Mariupol, care a stat ascunsă trei săptămâni în pivniță și vedea pe stradă cadavrele vecinilor, dar nu avea cum să-i înmormânteze, pentru că peste tot în jur, bombardamentele continuau.
Petro, și el tot din Mariupol, mi-a povestit cum căuta apă de băut în țevile caloriferelor de fontă.
Iar Halina, în vârstă de 82 de ani, care a rămas singură în timpul războiului, mi-a povestit: „La un moment dat am văzut o bătrânică. M-am apropiat de eași am văzut că plângea. I-am spus: nu mai plânge, unde mergi tu, am să merg și eu. N-am să te las singură”.
Îmi amintesc de copiii ucraineni care mi-au povestit ce înseamnă pentru ei războiul. Alisa, în vârstă de cinci ani, care știa că în timpul războiului oamenii se omoară între ei. Și Jenia de 12 ani, care a afirmat răspicat că Putin nu este un președinte, ci un dictator.
Am aflat povestea unei fetițe, a cărei mamă purtătoare a abandonat-o imediat după ce a născut-o, și ai cărei părinți biologici nu s-au mai arătat.
Lista eroilor reportajului meu este lungă. În spatele fiecărui nume se ascunde o poveste diferită, marcată de război. Nu este ușor de ascultat asemenea lucruri, dar, în astfel de clipe, jurnalistul trebuie să-și țină nervii în frâu.
Nu este momentul să ne exprimăm emoțiile, nu suntem acolo ca să plângem împreună cu eroii noștri, ci doar ca să le ascultăm poveștile. Pentru lacrimi va fi timp și mai târziu, după muncă, acasă.
Ucrainenii vor să povestească. Își doresc să vorbească despre atrocitățile comise de ruși, doresc să învingă dezinformarea rusă, care pretinde că ucrainenii simulează atacurile și se masacrează între ei.
Noi jurnaliștii, suntem acolo pentru ca lumea întreagă să poată auzi ce se întâmplă cu adevărat în Ucraina.
Citește mai mult!