Ziua de 24 februarie 2022 a schimbat viața a milioane de ucraineni. Astăzi, când pronunțăm cuvântul „victorie”, ne imaginăm o zi ca cele de dinainte: o zi normală, o zi de pace, un 23 februarie 2022, ca să zicem așa.
Dar nu. Pentru noi, nicio zi nu va mai semăna cu acea zi de 23 februarie. Nicio zi nu va mai semăna, niciodată, cu zilele de dinainte.
Am trecut pe lângă gropile comune din pădurea din afara orașului Izium, în regiunea Harkov. Am vizitat sate precum Kamianka sau Dolina, situate între orașele Izium și Sloviansk, care evocă scene de film post-apocaliptice, în care zeci de persoane trăiesc în ruinele locuințelor lor fără apă sau electricitate. Am privit-o drept în ochi pe mama lui Volodîmîr Vakoulenko, autor de cărți pentru copii asasinat de ruși în satul în care trăia, Kapitolivka, lângă Izium: au trecut luni de zile înainte să găsească corpul lui neînsuflețit. Am văzut ruinele orașului Sviatohirsk și ne-a sărit inima din loc când am auzit detonările din orașul Herson, eliberat, pe care rușii continuau să îl bombardeze în timp ce ne aflam în interiorul muzeului de artă ale cărui colecții tot ei le prădaseră.
Cum să ne imaginăm o reîntoarcere la acel 23 februarie în fața acestor imagini pe care nu le vom putea uita vreodată? „Aici am șters sângele copiilor mei”, ne-a povestit o femeie în vârstă în timp ce urca scara unei case private din satul Bezrouky, în regiunea Harkiv. Nepoata ei în vârstă de 8 ani și fiica ei în vârstă de 38 ani au fost ucise aici cât ai clipi din ochi de o mină rusă, într-o frumoasă zi de vară, în 2022. Fetița citea o carte; avea note bune la școală.
Victoria? Dacă, la 23 februarie 2022, ni s-ar fi arătat, ca într-un film, ce ne aștepta, am fi fost uluiți, șocați, și, fără nicio îndoială, nu am fi putut acționa. Cu toate acestea, am trecut prin acest prim an de război, zi de zi, cu eforturi tot mai mari. Civili și militari, bărbați și femei, copii și adulți. Atâția oameni obișnuiți care au demonstrat că sunt capabili să realizeze lucruri extraordinare. Unii au făcut acest lucru mobilizându-se din proprie inițiativă.
Alții, plătindu-și impozitele și oferind în fiecare zi mai mult pentru a sprijini armata. Alții și-au dedicat timpul liber diferitelor activități de voluntariat, de la confecționarea de plase de camuflaj până la producția de lumânări pentru tranșee. Copiii au continuat să meargă la școală, unde orele sunt întrerupte de alerte aeriene, iar tinerii la universitate, în pofida întreruperilor curentului electric.
Cu toate acestea, nimeni nu știe ce ne așteaptă. Știm doar că vom păși înainte împreună, zi de zi, pe drumul către victorie. Căci știm prea bine ce ne așteptăm dacă renunțăm să ne luptăm. Gropile de la Izium se vor afla la Kiev. Orașul Liov va fi bombardat la fel ca Herson. Centrala nucleară de la Hmelnițki se va transforma într-un obiectiv al forțelor inamice, la fel ca cea de la Zaporijia. Știm acest lucru, l-am constatat, am fost martorii săi.
Și când închidem ochii, vedem mereu chipul acelora care nu vor fi acolo în ziua victoriei. Irina Tsvila, prietena noastră din Brovari care iubea trandafirii din grădina sa, care a pornit la luptă la 24 februarie și a murit două zile mai târziu, în timp ce apăra orașul Kiev. Mikola Rachok, studentul meu la literatură, pasionat de mașini și de romane de aventură, care a murit în lupta desfășurată în apropiere de Pokrovsk în iulie 2022. Roman Barvinok, violonistul care cânta Vivaldi în fața palatului prezidențial în primăvara anului 2020, care a murit pe frontul din est în august 2022. Și atâția alții. Zeci de mii.
Ziua victoriei va veni, dar nu va semăna cu acea zi de 23 februarie. Dar ce nu suntem dispuși să facem pentru a ne apropia de această zi a victoriei?